„N-ar fi vândut niciodată un proces, oricât de mare ar fi fost mita, căci ştia că un judecător care dă o sentinţă greşită va fi prins mai devreme ori mai târziu. Obiceiul lui, cu mult mai sigur, era să ia mită de ambele părţi şi să decidă apoi pe temei absolut legal. Asta îi aduse o profitabilă reputaţie de imparţialitate. Cele mai multe dintre aceste lucruri erau, desigur, cunoscute de toată lumea, dar încercările de a-l demasca dăduseră întotdeauna greş; cei ce îl sprijineau şi a căror loialitate era întreţinută de partea ce le revenea din pradă erau întotdeauna prea numeroşi. Era, practic, invulnerabil, pentru că era un prea fin judecător de caractere ca să aleagă vreun instrument nepotrivit şi pentru că era atât de absorbit de intrigi încât nu putea da greş din cauza neatenţiei ori a neştiinţei“.
Fragmentul de mai sus apare în romanul „Zile birmaneze“, de George Orwell. Genialul englez care în cartea sa mult mai celebră, „1984“, a dus un sistem totalitar până la ultimele consecinţe descrie aici o realitate ceva mai banală: administraţia coruptă din Birmania colonizată de britanici. După standardele acestei administraţii, judecătorul U Po Kyin este un tip de mare succes şi chiar imparţial. U Po Kyin este un corupt de încredere, un corupt predictibil.
Cotidianul a publicat săptămâna trecută o înregistrare în care secretarul de stat Liana Iacob, din guvernul Năstase, spune că şeful de cabinet al aceluiaşi Năstase e un golan şi că dorise să ţină şpaga pentru el. Respectivul şef de cabinet strica obiceiul: de fapt, şpaga trebuia să meargă la şef. Dar, promite doamna Iacob în înregistrare, acum intervine ea, dă şpaga la Năstase şi totul va merge ca pe roate. Ce va merge? Investitorul străin cu care vorbeşte va putea să vândă în continuare în duty-free-urile de pe Otopeni.
Vocea doamnei Iacob este autentică, scenariul, cât se poate de credibil. Ce spune Năstase ca răspuns? Că e o făcătură electorală, îi arată cineva pisica pentru a nu candida la preşedinţie. Dar a luat şpaga? Asta nu e important. Presa prietenă nu îl întreabă aşa ceva. Este întrebat cine ar avea interes „să i-o facă“. Deci, nu e importantă şpaga, important este să demonstrăm că are cineva ceva cu domnul Năstase. De ce? Pentru că în sinea noastră, ziarişti, cititori, politicieni, cu toţii ştim că e adevărat. Nu e nici o ştire. Aşa se proceda în guvernul Năstase. Toate firmele care voiau afaceri cu statul plăteau, şpaga mergea în sus la domnul prim-ministru, care o redistribuia spre partid, spre subordonaţi, spre doamna Dana etc.
U Po Kyin-ul nostru este deci imparţial: ia de la toţi la fel. Şi îşi şi respectă cuvântul. De fapt, înregistrarea publicată de Cotidianul arată o situaţie excepţională nu prin faptul că Năstase ia şpagă, ci prin faptul că nişte golani de pe lângă el stricau preţul. Liana Iacob pune lucrurile în ordine, revine la normalitate: şpaga este atât, ea merge la Năstase direct şi nimeni nu îi mai deranjează. Nu aveţi de ce să vă mai enervaţi, pare a-i transmite omului de la firmă, s-a rezolvat.
Şi chiar se rezolvă. Un investitor străin mi-a explicat foarte bine mecanismul. Omul avea o firmă de materiale de construcţii. A dat şpagă (unui ministru, care i-a spus că e pentru primul-ministru. Care prim-ministru? Ghiciţi!) şi a primit toate autorizaţiile necesare plus teren în folosinţă gratuită. Mai mult chiar, a primit un contract prin care statul cumpăra materiale de construcţie de la el. Contractul era supraevaluat, astfel încât omul să-şi recupereze milionul de euro dat ca şpagă. El privea totul ca pe o investiţie rentabilă: a dat şpagă, totul a mers ca uns, oamenii s-au ţinut de promisiuni şi apoi şi-a scos banii din investiţie vânzând scump la stat, astfel încât s-a ales cu fabrica gratis. Oraşul lângă care e fabrica s-a ales cu locuri de muncă. PSD s-a ales cu un milion de euro în an electoral. Cine pierde? Numai ONG-işti năzuroşi ca mine pot spune că acest model, odată înrădăcinat, te duce fix în subdezvoltare pe model mexican. Dar ONG-iştii erau buni de arătat în vitrină când se negocia cu Bruxellesul. Acum a venit vremea ca oamenii serioşi să îşi poată vedea liniştiţi de treabă.
Şi chiar ştiu să facă treabă. Investitorul de care vă povesteam era mulţumit de şpăgarii noştri. Familia sa (o familie de belgieni care vinde materiale de construcţie de câteva generaţii) are afaceri şi în Mozambic, iar acolo plăteşte şpagă necontrolat. Tot plăteşte şi tot mai apare câte un tip cu uniformă care mai cere. Apoi alt tip în uniformă şi tot aşa. Se vor retrage din Africa pentru că acolo corupţia nu este predictibilă. Acolo, golanii sunt la putere, nu şpăgarii serioşi ca Năstase. În schimb, îmi spunea râzând investitorul nostru, voi şi polonezii sunteţi oameni de onoare: dau şpaga, primesc ce am nevoie şi apoi nu mai vin alţii să mă stoarcă.
Iei mită de la toţi, apoi decizi pe temei absolut legal, spune Orwell despre U Po Kyin. Apropo, ştiaţi că în iunie 2004 premierul Adrian Năstase spunea că „1984“ este cartea sa de căpătâi în politică? De altfel, e fascinat de Orwell, îl tot pomeneşte prin interviuri. Nici nu îţi dai seama dacă o face din snobism sau din convingere. Măcar s-o recunoaşte pe undeva?
