La cald, despre alegeri reci

Alegerile europarlamentare şi referendumul pentru uninominal au reuşit să atragă la urne numai puţin peste cinci milioane de alegători, jumătate cât la alegerile din 2004 şi cu aproape trei milioane mai puţin decât la referendumul din 19 mai 2007.
Analiştii se grăbesc să producă explicaţii, dar ele sunt greu de găsit. Ca să determini de ce vin sau nu vin oamenii la vot sunt necesare cercetări aprofundate şi pe durate lungi de timp. Să spunem doar că există o tendinţă istorică de scădere a participării la vot şi ea se confirmă. În 1996, au venit la alegerile parlamentare 13 milioane, în 2000 – 11,5 milioane, în 2004 – zece milioane, la referendumul din 19 mai 2007 – opt milioane, iar acum – 5,5 milioane. Scăderea participării nu continuă la infinit. Niciodată nu se ajunge la situaţia ca nimeni să nu se prezinte la vot. Există cicluri istorice ale creşterii şi descreşterii participării la vot, dar în România nu avem serii de date atât de lungi. În unele ţări – Grecia, de exemplu – scăderea participării la vot a fost considerată o ameninţare la adresa democraţiei şi s-a introdus obligativitatea participării. Dacă nu mergi la vot, plăteşti o amendă destul de consistentă. Aş fi curios câţi plătesc într-adevăr.
Ierarhia primelor trei partide este cea anunţată de toate sondajele. Partidul Democrat este cel mai votat partid românesc de astăzi, cu aproape 30% din voturi. PSD devine al doilea partid, cu 23%, PNL – al treilea, cu 14%.  În teritoriu, PD, PSD şi UDMR îşi împart judeţele între ele, cu o creştere evidentă a PD faţă de 2004. Comparând cu anul 2000, când fiecare dintre aceste partide s-a prezentat singur în alegeri (cu excepţia PSD, care şi atunci făcuse inutilă asociere cu PUR-PC), vom vedea că democraţii şi-au dublat numărul de votanţi – de la şase sute de mii la peste un milion, liberalii şi-au păstrat cei şapte sute de mii de votanţi, iar social-democraţii şi-au redus bazinul de la aproape patru milioane de votanţi la ceva peste un milion. Cu alte cuvinte, capacitatea de mobilizare a maşinăriilor de partid a crescut la democraţi, a rămas constantă la liberali şi a scăzut dramatic la social-democraţi.
Ca la orice tur de alegeri sunt şi surprize, de data aceasta în partea de jos a clasamentului. Theodor Stolojan devine primul politician român care reuşeşte să ducă două partide în două parlamente diferite. A intrat în PNL în august 2000 şi trei luni mai târziu l-a dus în Parlamentul României. A format platforma disidentă liberală cu numele de Partidul Liberal Democrat şi nouă luni mai târziu a dus-o în Parlamentul Europei. Alţi şefi de partide au televiziuni, bani, influenţă, echipe de fotbal, prieteni la Ierusalim şi nu reuşesc să treacă de marginea de eroare. Stolojan poate. Aveţi grijă de el, că nu se ştie ce se întâmplă dacă se apucă să facă preşedinţi. Becali s-a dus unde preziseseră toţi, respectiv pe drumul fără întoarcere al Alianţei pentru România. Mare în perioadele interelectorale, când plăteşte televiziunile să-i facă reclamă, mărunt la vot, când nu este în stare să-şi aducă nici rudele la urne. Partidul România Mare, cu un Vadim în pană de inspiraţie şi lipsă de chef, a căzut sub pragul electoral, fiind mereu între 4 şi 6% în sondaje. Despre PIN, cu un Cozmin Guşă mai mult vedetă de televiziune decât politician, şi despre PC, cu Dan Voiculescu, evident, nepotrivit pentru politică, nimic de spus. Sau mai nimic de spus faţă de ce ştie toată lumea.
O surpriză vine şi din lumea maghiară. Regăţenii nu sunt prea atenţi ce se întâmplă în judeţele maghiare, între care Covasna şi Harghita sunt printre cele mai sărace zone din Europa. Dar uite că maghiarii dau semne că s-au săturat ca politicienii maghiari din România să devină milionari, iar ei să ia calea Budapestei pentru a-şi găsi de lucru. UDMR n-a făcut nici 30% din totalul voturilor maghiare. Populaţia maghiară – deşi a venit la vot într-o proporţie mult mai mare decât românii – a preferat să stea acasă, iar cei care s-au dus la vot i-au dat un număr suficient pastorului Laszlo Tokes încât acesta să fie unul dintre puţinii europarlamentari independenţi din Europa. Frunda – adică severinul maghiar, Verestoy – adică hrebenciucul ungur, şi Marko Bela – un fel de năstasegeoanăîmpărţitlailiescu –  au o problemă. Şi e problema lor, nu a altora.
Desigur, nici un sociolog fără profeţii. Cozmin Guşă pleacă de la PIN? Nu. Vadim pleacă din parlament? Nu. La social-democraţi va fi congres? Nu. Va ninge la Craiova anul acesta? E, uite, asta chiar nu ştiu. Mă scuzaţi.