Dumnezeu să-l ierte pe Părintele Teoctist, cel care a fost Patriarh al Bisericii noastre în vremuri tulburi şi întunecate! Se încheie astfel, prin voia lui Dumnezeu, o etapă istorică din călătoria către Dumnezeu a Bisericii Ortodoxe Române. Despre Părintele Teoctist s-au spus şi se vor spune multe lucruri bune şi multe lucruri rele. Părintele Teoctist a fost Patriarh, dar a fost şi om, într-o anumită măsură un om ca oricare dintre noi. Niciodată nu l-am auzit pe Părintele Teoctist să emită pretenţia că este altfel decât ceilalţi. Prietenii sinceri şi loiali sau cei care din interese meschine au mimat prietenia l-au lăudat pe Părintele Teoctist. Duşmanii i-au adus critici dure şi l-au judecat cu mintea lor de oameni muritori. Părintele Teoctist a rămas senin întotdeauna şi a păstrat în adâncul său tulburarea, neliniştea, durerea. Nu s-a lăsat ispitit de laude şi nici tulburat de acuzaţii. „Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne! Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem. Vrăjmaşii m-au purtat către îmbrăţişarea Ta, mai mult decât au făcut-o prietenii. Prietenii m-au legat pământului, vrăjmaşii m-au slobozit din robia pământului şi mi-au dărâmat toate năzuinţele mele lumeşti“, cu aceste gânduri din „Rugăciunea pentru vrăjmaşi“ a Sfântului Nicolae Velimirovici îl văd cu ochii sufletului pe Părintele Teoctist luptând cu ispita mâniei faţă de duşmani, căci Părintele Teoctist a avut răbdare, a avut echilibru, a avut puterea iertării.
Părintele Teoctist a reuşit ca Patriarh să salveze Biserica noastră de la soarta Bisericii Ortodoxe Bulgare, care a rămas în schismă şi sminteală aproape un deceniu, şi a păstrat un anumit echilibru în relaţiile cu statul. Acuzele care i se aduc cu privire la cei trei ani de păstorire a Bisericii sub comunism sunt poate prea cu grabă rostite. S-au demolat biserici în Bucureşti, într-adevăr, dar acesta a fost preţul tragic pentru salvarea a zeci de biserici din alte oraşe ale ţării pe care Ceauşescu dorea să le dărâme în nebunia sistematizării oraşelor româneşti după chipul celor din Coreea de Nord. Părintele Teoctist a acceptat cu durere această amputare pentru a salva organismul, o pierdere mare, însă nu atât de mare şi de devastatoare cât ar fi însemnat distrugerea a zeci de biserici pe care o intenţiona Ceauşescu. Nu căutăm să aflăm scuze sau să răstălmăcim istoria, dar putem afirma cu certitudine că, dacă Părintele Teoctist s-ar fi opus, furia roşie ar fi provocat pierderi mari Bisericii, preoţilor, credincioşilor, mânăstirilor, poate la fel de mari ca în Iugoslavia lui Tito, unde sute de biserici au fost dărâmate de dictatura comunistă. Alte câteva lucruri din 1989 şi imediat după 1989 îi sunt reproşate Patriarhului ca momente de slăbiciune. Slăbiciune, poate… Puţini suntem chemaţi să fim într-adevăr martiri. Nişte oameni slabi, aşa cum sunt şi detractorii Părintelui Teoctist, nu ştiu ce înseamnă a fi martir şi nu pot să ceară altora să fie martiri. Părintele Teoctist s-a căit mult pentru această slăbiciune şi a sperat ca, ridicând Catedrala Neamului, să-i fie iertate măcar o parte din greşeli.
În anii ’90 au fost făcute presiuni mari asupra Bisericii noastre. Duhul dezbinării a căutat să-şi facă drum spre inimile multora. Părintele Teoctist a ştiut să calmeze orgolii, să împace resentimente, să păstreze unitatea Bisericii. Sufletul Părintelui Teoctist este acum la Dumnezeu şi va întâlni cerând smerită iertare pe toţi cei care au slujit Biserica lui Hristos, ca ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi fie în libertate, ca oameni obişnuiţi, fie în închisorile comuniste, ca martiri. Noi, cei încă vii cu trupurile şi mai puţin vii cu sufletele, rămânem aici, pe pământ, să slujim Biserica luptătoare a lui Hristos.
Marea chemare la care ierarhii noştri şi noi, preoţii şi credincioşii, trebuie să răspundem în aceste clipe de tristeţe, de cumpănă şi de zămislire de istorie este unitatea în Hristos, în pace şi iubire de Dumnezeu şi de semeni. După ce vor fi săvârşite cele de cuviinţă pentru a reîntoarce pământului trupul Părintelui Teoctist, vor urma momentele cruciale pentru alegerea noului Patriarh. La noi, la ortodocşi, Patriarhul este primus inter pares, adică întâiul între cei egali. Patriarhul ortodox nu are puterea administrativă, politică şi nici orgoliile dogmatice ale Papei. Patriarhul este întâistătător al Bisericii, dar nu şef suprem, „trimisul lui Dumnezeu pe Pământ“ sau „urmaşul Sfântului Petru“. Patriarhul este în împreună lucrare cu mitropoliţii, episcopii şi preoţii Bisericii, urmaşul Sfinţilor Apostoli şi slujitor al lui Dumnezeu şi al semenilor săi.
Alegerea noului Patriarh de către Sfântul Sinod al Bisericii reprezintă un demers foarte serios, nu este o simplă alegere politică, aşa cum ar fi de exemplu vreun vot în parlament. Noul Patriarh va fi persoana al cărei suflet va fi aşezat în calea ispitelor acestor vremuri parcă de sfârşit de lume. Biserica are probleme în interior, Biserica trăieşte într-un mediu tot mai ostil, resursele de credinţă, de rugăciune, de fapte bune şi smerenie sunt tot mai reduse în preoţi şi popor. Politica de echilibru a Părintelui Teoctist nu va fi suficientă, sunt necesare măsuri curajoase, alternativa fiind alunecarea în formalism, în împietrire, în întuneric. Să-l rugăm deci pe Dumnezeu să-l ierte pe Părintele Teoctist, fostul nostru Patriarh, şi să ne dăruiască un nou Patriarh cu puterea de a apăra Biserica lui Hristos de pe pământul românesc de întunericul ce cuprinde lumea.
