Dezbaterea politica a acestei saptamâni s-a centrat pe discutarea si votarea celor doua motiuni depuse in Parlamentul României: una simpla, pe tema spinoasa a Invatamântului, si alta de cenzura, vizând activitatea de ansamblu a guvernului. Nu discut temeiurile acestor acte – fiecare dintre dvs. poate sa aiba propria parere. In fond, este de datoria Opozitiei sa depuna motiuni – altfel nu si-ar justifica existenta, iar Puterea (oricare putere), in lipsa unui control critic, e condamnata sa greseasca.
Problema, la noi, cred ca este alta. Nu atât ce se spune sub cupola parlamentului cu ocazia motiunilor, ci cum se spune. Indiferent de gravitatea subiectelor atinse, indiferent de prioritatile mesajelor pe care actorii politicului vor sa le transmita, mult mai deficitara – in cele din urma -, in opinia mea, nu este fondul, ci forma. Oricât ar parea de paradoxal – in fond, cu totii stim ca realmente important este fondul, in orice -, boala parlamentarismului nostru nu este de continut, cât mai ales de ambalaj.
Incerc sa explic. Nu vreau sa spun ca fondul e perfect – nici pe departe; la acest capitol mereu se poate mai bine. Nu vreau, pe de alta parte, sa par snob aducând in discutie experienta de câteva luni de la Parlamentul European, dar voi spune, deschis, ca si acolo – la Bruxelles sau Strasbourg – continutul interventiilor diversilor eurodeputati este deseori cu totul discutabil. Si acolo se vorbeste uneori fara a se spune mare lucru. Am mai spus-o, si acolo exista limbaj dublu: una spun oamenii când sunt la Bruxelles si alta când se duc la ei acasa, printre alegatorii lor. Dar, din punctul de vedere al formei, totul este impecabil. Polemica nu incinge atmosfera, fruntile nu transpira, burta nu e scoasa in fata, nu se fac spume la gura.
Motiunea de cenzura discutata ieri la Bucuresti, vizibila pe ecranele tarii, este exact exemplul de care am nevoie. In majoritatea interventiilor – fie ale Puterii, fie ale Opozitiei – exista un sâmbure de adevar (mai mare sau mai mic, depinde de cum preferam sa vedem fiecare). In schimb, problema, la noi, este alta: suprematia mistoului. Daca nu faci bascalie de opozant nu esti tare. Simtul umorului paleste sub dorinta de a fi haios cu orice pret. Adversarul este redus la porecle, vorbitorul spune orice despre tabara opusa, doar-doar va auzi hohotele colegilor – semnul suprem al izbândei. Sigur, nu s-a ajuns la pumni – ca in Hong-Kong sau aiurea -, dar loviturile se dau cu vorbe „la obraz“.
Astfel incât sunt tot mai tentat sa cred ca o buna parte din imaginea modesta pe care parlamentul si parlamentarii o au in clasamentul aprecierilor publicului se datoreaza acestui ambalaj poleit cu apostrofari, persiflari si multe, multe interjectii.
