Vecinii de scaun din avion, ca si rudele, nu ni-i alegem noi, ci ni-i da Dumnezeu. Asa mi-am spus fix acum o saptamâna, joia trecuta, când, pe zborul Bruxelles – Bucuresti, mi-a fost dat sa ma trezesc, pe un rând de doua locuri, alaturi de Guido Podesta – milanez get-beget, europarlamentar provenit din partidul Forza Italia al lui Berlusconi, vicepresedinte al Parlamentului European, personaj de vaza al grupului crestin-popular din PE si totodata copresedinte al Comitetului Mixt România – Uniunea Europeana. Domnia sa se afla acolo ca parte dintr-o mica delegatie ce tocmai venea spre Bucuresti.
Am facut prezentarile de rigoare – ca oameni ce urma sa se suporte vreme de peste doua ore si jumatate -, ne-am legat centurile de siguranta si am inceput sa schimbam amabilitati. Dar pentru vecinul meu amabilitatea suprema a fost sa discute despre România. As spune chiar ca o facea cu placere. Marturisesc ca nu as fi deschis subiectul – a facut-o vecinul meu, tocmai spunându-mi ca trecusera abia doua saptamâni de la ultima discutie pe care o avusese cu Traian Basescu. „Si stiti ce i-am spus lui Bazescu?“ – m-a intrebat Podesta (va dati seama, eu nu as fi cutezat sa-l intreb). „I-am spus ca stabilitatea politica este o conditie obligatorie pentru ca totul sa mearga foarte bine. Stiu ca s-a mai vorbit despre alegeri anticipate si alte chestii de-astea, dar cred ca ati face bine sa le uitati“. Omul vorbea degajat, ca si cum am fi schimbat impresii despre un meci de fotbal interesant. „România are o sansa rara, nu o poate rata; ba chiar poate-i va impinge putin de la spate si pe bulgari“, a adaugat. „La noi, lumea deja incepe sa se teama ca nu vor fi suficiente proiecte care sa absoarba fondurile ce vor veni dupa aderare…“, am zis si eu ca sa duc discutia pe un teren tehnic. „N-ar fi o noutate – a spus Podesta – si Italiei i-a trebuit ani multi pâna a invatat sa foloseasca banii europeni; la fel si Spania, Portugalia sau mai recent Polonia. Sunt experiente din care se poate invata. Totul se poate invata pe lumea asta, si in bine, si in rau“.
„Corect!“, mi-am spus in gând, facând loc stewardesei ce tocmai ne servea cu apa plata si suc de rosii. Si, ca sa fiu sincer pâna la capat, optimismul lui Podesta mi-a prins bine. Cu totii ne temem ca, poate, aderarea la Uniunea Europeana va fi o noua forma fara fond, ca racilele noastre traditionale vor dainui cu toate – ba inca unii dintre noi nu se feresc sa spuna ca, foarte probabil, vom strica si ce e bun in UE! Drept care prinde bine sa afli ca si altii au avut, altadata, aceleasi temeri.
Ce mi-a spus mie in acea discutie degajata, Guido Podesta a spus, in seara aceleiasi zile, si presei române (deci, povestind cele de mai sus, n-am comis nici o indiscretie). Problema este alta: cum spuneam, vecinii (cei de scaun in avion, cei de pe harta etc.) ti-i da Dumnezeu. Mai departe, restul trebuie sa-l facem singuri. Si inainte de aderare, dar mai ales dupa.
