Vânzarea produselor agricole şi a vitelor, acesta era negoţul pe meleagurile Olteniei în secolele XVIII-XIX, căci îndeletnicirile erau puţine, iar nevoile pe măsură.
O imagine completă a comerţului în Oltenia ni se dezvăluie odată cu răsfoirea volumului „Negoţul şi meşteşugul în trecutul românesc“ purtând semnătura „d-lui N. Iorga“. Cu fiecare pagină dată, se conturează un tablou vechi din care nu lipsesc familiile de pânzari, boierii care exportau porci, comercianţii de unt, printre care renumitul negustor din Craiova anilor 1794-1834, Dimitrie Mihail Dinu, zis şi Aman.
Un crâmpei din altă lume
„Boerii din Oltenia îngrăşau porci în pădurile de la munte şi apoi îi exportau, acoperindu-şi cu banii câştigaţi de pe râmători trebuinţele gospodăriei şi cheltuielile luxului, care începea să se ivească. Negustori de porci erau în foarte mare măsură boerii mari din ţara Oltului, Ştirbeii, Bălenii“, este notat în lucrarea amintită.
Era vremea în care se căuta foarte mult lâna, mai ales de către fabricile săseşti din Ardeal, la fel cum erau apreciate şi vinurile, pentru care se plătea preţ greu. „Dumitrachi Bibescu, tatăl lui Bibescu Vodă şi al lui Ştirbei Vodă, a fost surprins când i s’a spus, în Ardeal, că vinul bun care i se serveşte la o masă de cinste e vin de Drăgăşani. Peste câţiva ani, sădise dealurile vâlcene cu viţă şi vindea vinurile sale în Ardeal, lăudându-le că cine le bea odată, nu le mai uită. Prin tratatul de la Pasarowitz (1718) Austria căpătase judeţele de peste Olt. Între măsurile pe cari le-a luat pentru expansiunea ei economică a fost şi aceia de a creia o companie de negoţ streină, compusă din bulgari catolici, asemenea cu compania de comerţ grecească din Ardeal şi Ungaria. Membrii companiei, ajutaţi de guvern, o duseră bine câtva timp în Craiova, Râmnic, Târgu Jiu, cu toate că boerii se uitau cu mânie la aceşti venetici, cari le vorbeau de sus. Când însă pacea de la Belgrad (1739) retrocedă domnului muntean cele cinci judeţe Oltene, iar graniţele Ardealului şi ale Banatului au fost închise, compania a început să decadă. Noii stăpânitori nu le luase din privilegii, dimpotrivă le-au consfinţit, şi pe la 1760-1770 exista două companii ale Craiovei: una mare şi alta mică, fără să mai aibe însă vre’o legătură cu companiile ardelene“, se menţionează în lucrarea „Un splendid colţ din România Mare“ a lui D.E. Petrescu.
Pe de altă parte, din acest peisaj al negoţului de odinioară nu lipsesc nici familiile de pânzari. Prezenţa lor în veacul al XVIII-lea este dată de diatele (testamente – n.r.) şi foile de zestre care certifică faptul că ei aparţineau Ştirbeylor.
Corespondenţa negustorului Dimitrie Aman
Graţie sârguinţei lui Nicolae Iorga, care a adunat într-o lucrare corespondenţa negustorului din Craiova anilor 1794-1834, putem să întregim tabloul despre activitatea comercială din acea perioadă. Aflăm astfel că, în urma unui „contract cu cârmuirea, Aman aducea la Vidin untul, săul şi mierea datorite de cele şase judeţe. De asemenea, Aman trimete unt şi la Rusciuk. Pentru a putea mulţumi pe turci în orice moment, Aman se aproviziona cu unt din Bugeac (Basarabia)“. Aman se pare că avea şi un „reprezentant“, un anume Gheorghe Mihalovici, care cutreiera „Bugeacul“ şi ţara, în căutarea lânei, pe care o aducea la Craiova pentru a o expedia apoi spre cetăţile turceşti sau la Orşova şi Turnu Roşu, pentru „Evropie“.
Printre îndeletnicirile negustorului Aman se număra, la însărcinarea caselor comerciale din Viena, şi aceea ca, împreună cu alţi craioveni, să-i urmărească pe cei rău-platnici.
Tot din corespondenţa sa aflăm, graţie studiului lui N. Iorga, că „în 1813, Vodă Caragea îi dă în arendă lui Aman şi la mai mulţi negustori craioveni aprovizionarea cu unt adunat din cele cinci judeţe oltene, a cetăţii Vidinului, după datoria de plată îndătinată a locuitorilor. Din untul strâns el lua dijmă, iar din banii de la turci, 12 parale la oca, 18 parale oprindu-se pentru cheltueli. În 1818, el avea în arendă vinăriciul şi oieritul Olteniei“. Un an mai târziu exploata ocnele. S-a îmbogăţit simţitor, aşa că împreună cu alţii ia în arendă toate vămile oltene, „vama Craiovei, ale vadurilor şi ale judeţelor, împreună cu a Piteştilor şi a Câinenilor, cu 140.000 lei“.
Anul 1821 îl găseşte la Sibiu. El fuge din Craiova, căci „afacerile mergeau rău. Craiova era aproape pustie. Paşa din Vidin nu mai plătea untul. Casa i-a fost adusă în ruină, de turcii cari o stăpâneau. Vinul de pe moşii îl băuseră pândarii, iare porumbul îl furaseră turcii din Vidin“ se menţionează în „Un splendid colţ din România Mare“.
După revoluţie ia din nou vama în arendă, mai puţin pe cea din Piteşti, plătind de această dată 201.000 lei. Mai apoi, în anul 1824, împreună cu Nicolae Brăiloiu şi Constantin Zătreanu, cumpără „vinăriciul Mehedinţilor“.
Se ocupă şi de desfacerea sării, pe care o vinde la Lom, la Cimbru, la Rahova, la Vidin şi până la Nicopole şi Belgrad.
Odată cu năvălirea ruşilor, se retrage la Câmpulung, dar se întoarce în Craiova şi este numit inspector de măsuri, „purtându-se cinstit şi cu pricepere“.
Acesta este tabloul negoţului oltenesc, cu oameni cu îndeletniciri folositoare obştei în mijlocul cărora îşi duceau existenţa.
Despre moneda vremii
„Printre monedele cunoscute avem: galbenul de Austria, de Veneţia, de Kremnitz şi de Olanda. Cei dintâi galbeni erau preţuiţi la Craiova la 1882, câte 19 lei, iar cei doi din urmă numai 18. O valoare mult mai mare o avea atunci ludovicul frances al Restauraţiei, egal cu 36 lei, galbenul turcesc cota abia 9 lei“, se menţionează în lucrarea „Un splendid colţ din România Mare”.
