Au comis fapte usoare sau sunt la capatul pedepsei. In lumea lor, a puscariasilor, sunt considerati printre cei fericiti de soarta. Iar una dintre recompensele primite a fost transferarea lor la penitenciarul din Facai – ultimul loc in care vor mai sta pâna la liberare.
E aproape de prânz si mirosul mâncarii – ciorba de cartofi si mâncare de fasole, aduse cu duba de pe Alecsandri – se imprastie in toate colturile locului mic si ordonat. Afara, in fata usii cu numarul 122, câtiva barbati stau relaxati, rezemati de perete. Fumeaza. Imbracati ca acasa – gratie legii din octombrie care a eliminat uniformele aspre si verzi – discuta lejer, asteptând sa fie chemati la masa. Plictisiti de vântul de afara, sting tigarile si intra in camera. Lasa usa intredeschisa. Nimeni nu o incuie dupa ei.
Justitia i-a luat libertatea, Dumnezeu – mâna
Dormitorul e plin. In paturi suprapuse si impodobite cu lenjeriile aduse de familie, vreo 40 de detinuti isi omoara timpul cu ce le trece prin cap. Citesc, joaca table, sah, rummy, asculta dedicatiile muzicale la radio, privesc stirile. Glumesc, râd, de nici n-ai zice ca ispasesc in felul acesta vreo pedeapsa. Si totusi, fiecare dintre cei de aici a comis o fapta, a adus un prejudiciu unei alte persoane sau societatii. A furat, a lovit, a tâlharit, a violat, a incercat sa omoare. Ba unii au comis si mai putin. Justitia insa – sau soarta – i-a condamnat.
„La18 ani am facut o prostie: am furat un telefon. Atât. A urmat un proces lung, m-au condamnat intâi cu suspendare, apoi s-a complicat. La final am fost inchis pentru un an“, spune Mihai Grisca, un tânar frumos si educat, pentru care ai baga mâna in foc ca a fost lasat acolo, in dormitorul imens, dintr-o greseala stupida. Fapta lui insa, oricât de neinsemnata ar fi fost, nu a ramas nepedepsita. De nici unul dintre „judecatori“. „Chiar inainte de a fi condamnat, am avut un accident“. Se intoarce in pat pentru a-si arata infirmitatea – pretul pe care l-a platit pentru un gest inconstient. „M-am electrocutat si am ramas fara mâna dreapta…“.
Plecat „in strainatate“
Câtiva metri mai incolo, un barbat de treizeci si ceva de ani, la fel de nepotrivit cu locul ca si celalalt.
„Mi-au dat doi ani si jumatate pentru ca am condus fara permis“, spune Nicolae Pegu, din Slatina, povestea care a facut vâlva chiar si printre ofiterii penitenciarului. „In 2002, in urma unui accident mi-au anulat permisul. Eram sofer la o firma pe vremea aceea, dar dupa accident m-au mutat la alta sectie, de tâmplarie aluminiu. Unsprezece luni mai târziu, a trebuit sa plec cu alt coleg si cu noul sofer la Craiova, la o banca, unde aveam de efectuat lucrari. Pâna sa intram in oras, soferului i s-a facut rau – lucru care s-a stabilit si la ancheta. Cum nu era nici un punct sanitar in zona si trebuia sa-l ducem cumva la spital, am urcat eu la volan. In nici 200 de metri, m-a oprit politia. Am fost anchetat, trimis in judecata, amendat. Parchetul a facut insa recurs. La una dintre infatisari nu m-am putut prezenta – am fost in spital, suferind de insuficienta cardio-respiratorie. M-au condamnat in lipsa…“. Ofteaza, satul de cosmarul care il chinuieste de atâta vreme. „Ce mai e de facut?! Nu mai are nici un rost sa critic felul in care s-a desfasurat procesul… Acum trebuie sa am rabdare si sanatate sa se termine totul si sa ma intorc acasa. Mai rau e cu familia. Am un baiat de 13 ani. Nu a aflat nici pâna astazi unde sunt, desi a trecut aproape un an. I-a spus sotia ca sunt in strainatate, la munca…“.
Nimeni nu vrea sa evadeze de la Facai
De un singur lucru se poate bucura totusi Nicolae: dupa o perioada obligatorie, a fost mutat de la PMS Craiova la Facai, unde, din fericire, detentia nu este la fel de aspra. Ba uneori, când munceste in ferma, ii da chiar sentimentul ca e acasa, la tara. La fel se simt toti detinutii de aici. Si asta tocmai pentru ca fiecare a cunoscut inchisoarea adevarata.
„Toti care suntem aici am venit de la PMS. Cei care avem condamnari usoare – de la o luna la cinci ani sau suntem aproape de liberare – nu cream probleme, avem comportament bun, suntem adusi aici, la regim deschis sau semideschis“, explica Marian Dumitru, responsabilul de camera. „E tot puscarie, pâna la urma, dar nu se compara. Suntem mai liberi, suntem tratati altfel. Sa compar numai vizita cu familia: daca la PMS te desparte de cei dragi o faianta nenorocita, aici stai cu ei la masa, poti sa-ti imbratisezi copiii, sa-ti saruti nevasta. E cu totul altfel – usi descuiate, mai multa incredere, paza mai putina. Si poate de aceea nici nu incearca nimeni sa fuga! Toti sunt constienti ca daca au ajuns aici sunt pe drumul cel bun, mai au putin si ies. Asa ca nici nu se gândesc sa riste, sa faca vreo prostie“.
Medicamente pentru singuratate
Usa se deschide larg, fara zgomot de zavor. Un supraveghetor ii anunta pe detinuti ca se serveste masa. Barbatii se dau jos din pat in ordine si se indreapta spre iesire. Câtiva isi aprind tigari, de aperitiv. Isi ocupa locurile la masa, dupa preferinte si prietenii. Intre imbucaturi, se spun bancuri, povesti auzite de-acasa. Termina repede, sa apuce mâncarea calda si tura a doua. Ies in curte nehotarâti. Ar ramâne la un fotbal, dar bate vântul prea tare. Se duc asadar spre camere, sa-si continue partidele de table. In drum, se opresc la biroul comandantului. E joi, ziua in care asistenta medicala de la PMS a venit sa-i consulte. Intra pe rând si cer medicamente, fie ca-i doare sau nu ceva. Lucrul acesta le face placere, se simt bagati in seama, protejati. Cu aspirina si scobutilul in mâna, se intorc la locurile lor, la pozele cu cei dragi agatate de pat, la perna cusuta de nevasta sau la cartea primita, cu imprumut, de la un prieten.
