Noul, ineditul, libertatea pe care ţi-o dă jazzul au cucerit-o pe Ela. A fost atrasă de muzică de mic copil şi s-a regăsit peste ani pe portativele acestui gen muzical, care o defineşte, o desăvârşeşte ca artist.
Am descoperit-o pe Ela alături de băieţii de la „Magazinul de muzică“, dar şi pe scena Filarmonicii „Oltenia“ alături de saxofonistul Bogdan Uţă. Astăzi vine să încânte în cadrul unor seri speciale de jazz, de fiecare joi, în Jazz Night Club.
A fost odată…
Aceeaşi apariţie, aceeaşi voce deosebită aducând acea muzică de jazz, care nu are cum să nu cucerească inimi ne vor însoţi şi azi, în povestea unei voci pe portative.
E povestea unei fetiţe fascinate de instrumente, de sunetele atât de melodioase pe care le auzea, e istorisirea unei vieţi care îşi urmează cursul pe note muzicale. Şi începe cam aşa: „Nici n-am băgat de seamă când a intrat muzica în viaţa mea, a venit de la sine. În casa în care m-am născut, benzile de magnetofon erau lipite cu grijă când se uzau, pick-up-ul era cocoţat la loc de cinste lângă teancuri de viniluri (cocoţat pentru siguranţa lui, atât eu, cât şi sora mea fiind curioase şi tare energice). Tatăl meu, profesor de muzică în satul meu natal, nu s-a oprit doar la pedagogie muzicală, aveam în casă un pian mic, chitare, o mandolină, un contrabas mare pe care l-am descoperit în pod, stricat fiind, o vioară la care n-am reuşit să învăţ decât «Cucule, pasăre sură», pentru că dragostea mea era acordeonul, cu care puteam urca pe scenă în taraful şcolii. Îmi plăcea scena şi, pentru că aveam prea mari emoţii să cânt vocal, mă ascundeam în spatele acordeonului“.
Şi totuşi, într-o bună zi, să fi fost pe când fetiţa îndrăgostită de muzică era în clasa I sau a II-a, lumea a rămas cucerită de vocea sa. „Prima reprezentaţie care mi-a rămas întipărită emoţional este momentul când am cântat vocal, în curtea şcolii. Cântam o melodie populară despre o fată care se întorcea acasă la bătrânii ei părinţi, iar imaginea pe care o aveam în faţa ochilor era parcă ruptă din Moromeţii, cu părinţi, bunici, curtea şcolii plină, oameni căţăraţi pe gardul vechi de lemn, şi tatăl meu urmărindu-mă mândru dintr-un colţ îndepărtat, fericit să dea lămuriri la întrebări de genul «A cui o fi fetiţa?»“.
O dragoste fără sfârşit
Acea dragoste pentru muzică insuflată atât de tată, cât şi de mamă căci doinele ardeleneşti, zone din care provenea părintele său, i s-au dezvăluit cu o anumită melodicitate, care o făceau să rezoneze într-un fel special, nemaiîntâlnit la nici un gen muzical, s-a aprins cu fiecare an care trecea.
Muzica şi a sa chemare nu-i dădeau pace, iar ea se simţea altfel, îi plăcea acea transpunere pe care o simţea atunci când dădea glas notelor muzicale.
Şi într-o a întâlnit partituri interesante, un joc al notelor pe ritm de jazz. S-a îndrăgostit iremediabil de ele şi nu s-a mai despărţit niciodată de acest gen, care îi dădea libertatea de creaţie, posibilitatea de a se juca, de a crea.
„Jazzul i se datorează în întregime profesorului Ion Zamfir Butnaru, care a avut încredere în mine şi multă răbdare. Am primit lecţii de jazz, seară de seară, timp de trei ani, la «Snobi Jazz Club» din Craiova. M-au cucerit noul, ineditul, libertatea pe care ţi-o dă jazzul. Faptul că în orice piesă pot să fiu eu, pot s-o modelez, pot să construiesc ceva nou. Fiecare piesă e ca o uşă imaginară către o dimensiune, o fantezie pe care mi-o creez, recunosc, în funcţie de starea pe care o am. De asta n-am reuşit niciodată să reinterpretez o piesă în acelaşi mod. Şi eu rămân surprinsă când aud înregistrările, ca şi cum aş fi avut un blackout şi, când aud înregistrarea, conştientizez ce-am făcut în momentele respective“, povesteşte Ela.
Un nou drum
Clubul de jazz în care s-a desăvârşit ca voce a acestui gen i-a trezit tot timpul nostalgii, căci într-o bună zi el a încetat să mai existe. Astăzi, alături de saxofonistul Bogdan Uţă, înceacă să reînvie o atmosferă frumoasă de club. O vor face în fiecare săptămână, în zi de joi, la orele serii.
Sentimentele dau năvală, amintirile legate de vechiul club – la fel, iar cei doi iubitori de jazz se simt asemeni unor „copii într-un mare magazin de jucării. Nu ştiu ce să cânte mai întâi, ce să aleagă“. Vor să împărtăşească tuturor frumuseţea unui gen muzical, vor să le insufle din dragostea lor şi atunci alegerea repertoriului e dificilă. Reuşesc de fiecare dată să facă alegeri inspirate şi publicul îi aclamează şi le mulţumeşte pentru fiecare călătorie pe portative, o călătorie care s-ar vrea fără sfârşit. Dar ea se termină pentru a fi continuată mai apoi cu alte piese, cu aceeaşi voce încântătoare, pe aceleaşi ritmuri ameţitoare, căci ţara noastră este ţara jazzului şi tot românul improvizează 24 din 24 de ore pentru că aşa suntem noi, istoric şi geografic, puşi în situaţii inedite, şi încercări grele, dar, slavă Domnului, nu ducem lipsă de imaginaţie în viaţa asta plină de neprevăzut“ şi astfel o nouă seară se va naşte sub auspiciile unei stele norocoase.
