Cu fiecare plimbare printre pagini de istorie, o nouă imagine ţi se dezvăluie. Plecările „picilor şi flăcăilor de pe Amaradia“, pensionul pentru fete de boier, mai târziu Liceul de Fete „Elena Cuza“, cu profesoarele distinse, special aduse pentru descifrarea sloavelor franţuzeşti, dar şi efortul unor boieri cu suflet mare „cari cu cheltuiala lor“ au pus bazele teatrului craiovean sunt imagini care se construiesc ca un joc de puzzle, cu fiecare rând parcurs. Şi, uite aşa, călătorul în pagini de carte devine spectatorul unei lumi care se încăpăţânează şi astăzi să ţină piept vremii.
O altă carte se deschide şi, odată cu ea, o lume veche îşi eliberează porţile. Scârţâind sub rugina vremii, uşa spre Craiova veche îşi primeşte călătorii spre alte tărâmuri de mult uitate. Ochii fug pe paginile îngălbenite. În faţa lor, un manuscris vechi, care păstrează inscripţiile celor care au vrut să lase posterităţii imagini născute din vârful peniţei. „Oltenia 1943“ este cartea care ne ajută să pătrundem într-o lume care n-ar trebui să ne fie străină şi care vorbeşte de „Bătrânele locului, obişnuite cu plecările picilor şi flăcăilor de pe Amaradia. Văzuseră multe isprăvi împlinite. Unii se întorceau de două ori pe an acasă cu căciula plină de parale şi mai făceau o odaie, mai cumpărau două-trei pogoane de ţarină. Alţii, chiaburi după 20 de ani, mari negustori înstăriţi, alţii scoborau din câte un automobil la vatră însoţiţi de câte o cocoană frumoasă, ca la Bucureşti, dascăli, colonei, miniştri. Singuri stricaţii, care nu puteau fi olteni adevăraţi, se băgau slugi şi uitau de casă. Oltenii de rând sunt boieri şi stăpâni“, scria Tudor Arghezi.
În lumea lor
Dăm paginile mai departe, în dorinţa de a-i descoperi pe boierii vremii. Aflăm ca la 1840 se înfiinţează la Craiova mai multe pensioane pentru fetele de boier, la care se aduceau directoare şi profesori străini. Un pension reuşeşte să învingă greutăţile vremilor, actualul Liceu de fete „Elena Cuza“, fondat în 1837 de paharnicul Constantin Lazaro şi vornicul Iordache Otetelişanu. Elevi de seamă i-au trecut pragul. Astfel, pe la 1861, se numărău printre „elevele Şcolii Centrale“ Alexandrina, fiica Magherului, iar ceva mai târziu, Agatha Bârsescu şi Aristia Romanescu, femei care au dus numele ţării până în America. Elevii distinşi cu profesori distinşi se făceau. Louise Favre, franţuzoaică adusă special pentru învăţarea limbii franceze, se va implica atât de mult, încât va lăsa toată averea pentru a se da burse elevelor merituoase. Smaranda Celaru nu putea lipsi de pe lista profesorilor cu renume, ea fiind, de altfel, şi cea care schimbă numele Şcolii Centrale în Liceul „Elena Cuza“.
Povestea merge mai departe
Oameni cu suflet mare întâlnim cu fiecare pagină dată. Frânturi din viaţa lor şi a Teatrului Naţional din Craiova, care se va naşte din atenta lor grijă, sunt spuse de Ştefan Botoiu. „Teatrul Naţional din Craiova ia prima lui formă de cristalizare în 1849, sub direcţia lui Costache Carageale şi Mihăileanu. Spectacolele aveau loc în sala mare a Şcolii Otetelişanu, obţinută în acest scop de la fondurile şcolare de către boierii Pera Opran şi Filişanu, cari cu cheltuiala lor amenajează o scenă şi o înzestrează cu decorurile, cortina şi instalaţiile necesare… În 1850 vine de la Iaşi la Craiova actorul Halipliu, care reprezintă pe scena acestui teatru improvizat «Baba Hârca», operă comică a lui C. Millo. Episcopul de Vâlcea, la instigaţiile unui grec care denunţa această piesă ca fiind un spectacol de «vrăjitorie», cu cazane de smoală şi draci, intervine la stăpânire şi obţine isgonirea artiştilor, întru cât pângăresc şcoala cu «şmecheriile lor»“.
Boierii craioveni nu vor renunţa. Filişan, Pera Opran, Diculescu au strâns bani, lemne şi alte materiale cu care vor construi un teatru propriu „din bârne şi paiante, pe locul viran de lângă Otetelişanu, azi Institutul Scrisul Românesc“.
„Deschiderea primei stagiuni a celui dintâi local de teatru, s’a hotărât să se facă cu piesa «Mihai Viteazu». În acest scop, Costache Carageale obţine 120 de galbeni de la boierii craioveni, cu care se fac toate preparativele pentru o montare cât mai impresionantă pentru acele vremuri a unui asemenea spectacol.
Prezentarea pe scenă a vestitului erou oltean stârni o admiraţie şi un entuziasm general, atât de mare, încât casele boiereşti se deschiseră larg actorilor care fură acoperiţi de laude şi de daruri de tot felul. Şi pentru a da acestui eveniment cadrul festiv al unui act cu rezonanţă naţională, spectacolele piesei «Mihai Viteazu» erau anunţate prin trei lovituri de tun trase din curtea teatrului“, scrie acelaşi Ştefan Botoiu în Oltenia 1943.
De atunci avea să rămână mult timp obiceiul ca ori de câte ori se juca o piesă istorică românească să se tragă la ora 7 seara cele trei lovituri de tun, anunţând că Vlad Ţepeş, Lăpuşneanu sau Radu Calomfirescu vor apărea în lumina rampei.
Un incendiu va mistui visul boierilor, odată cu distrugerea teatrului. Boierul Opran îl aduce însă la Craiova pe Teodor Teodorini, numindu-l director al noului teatru care va renaşte din cenuşă, căci împreună cu alţi boieri vor aduna din nou bani şi materiale pentru a construi cu robii lor alt teatru. Fiecare îşi va alege de această dată o lojă pe care îşi înscrie numele şi o împodobeşte cu covoare şi lucruri scumpe, aduse din casele lor. Se vor naşte lojele: Glogoveanu, Aman, Brăiloiu, Dumba, Golfineanu, Haralambescu, Vălimărescu, Braboveanu, Gănescu, Opran, Filişanu.
Povestea merge mai departe, iar teatrul continuă să existe, după moartea lui Teodor Teodorini, graţie soţiei şi fiicei lor, Elena. La 15 august 1927, localul teatrului este pentru a doua oară mistuit de flăcări, incendiu provocat de omul de serviciu Tănăsache, iar mai târziu, în 1935, sub directoratul general al lui Ion Marin Sadoveanu, „străvechiul teatru al Craiovei este pur şi simplu suprimat, cu o singură mâsgălitură de condei, după opt decenii de glorioasă afirmare. Abia în octombrie 1942 năzuinţele de renaştere ale intelectualităţii olteneşti reuşesc să repare această strigătoare nedreptate şi să reconstituie din cenuşă altarul de cultură şi de artă dramatică din Cetatea Banilor Olteni“.
