Fragmente din tablourile impresioniştilor francezi din secolele XVII-IX, dar şi ale pictorilor olandezi, acesta este Parcul Poporului de ieri sau Parcul „Romanescu“ de azi.
Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, viaţa socială a Craiovei intra, după cum mărturisea Florea Firan în lucrarea „Parcul Poporului din Craiova“, „într-o epocă de înflorire. Modelele aduse din Sibiu, din Viena aveau multă trecere şi, amestecându-se cu vechile datine, dădeau societăţii din capitala olteană o înfăţişare ciudată, dar plină de culoare. Rădvane, carăte englezeşti, butci «cu coperiş dinainte», cu „Drugi modă de Beciu“, vopsite roşu sau alte culori bătătoare la ochi străbăteau străzile prăfoase sau noroioase“. Ba, mai mult, în timpul „boierimii craiovene“ pătrunde gustul pentru fast şi lux. Îmbrăcămintea, mobilierul, decoraţia interioară a locuinţelor, chiar mâncărurile preferate se schimbă conform modei apusene. Reprezentanţii noi generaţii încep să călătorească. La Viena şi Paris învaţă tot mai mulţi români, printre care şi tinerii din Oltenia. Şi odată cu preocupările pentru ţinuta vestimentară şi gustul echipajelor luxoase, se simte nevoia unor locuri de promenadă în care să se întâlnească tinerii după moda vieneză sau pariziană. Se doreşte astfel, în 1844, transformarea curţii Liceului numărul 1 de astăzi în grădină publică. „Arhitectul oraşului face planurile şi începe potrivirea terenului. Ion Maiorescu, pe atunci directorul şcolii centrale, se alarmează şi ripostează energic, de teama «neorânduielilor» ce se vor ivi, desigur, în primul rând din punct de vedere al disciplinei în rândul elevilor, neputându-se întinde poliţia şcolastică afară din cuprinsul şcoalei“. Grădina publică nu se mai face, mai târziu şcoala închide locul şi-l plantează cu salcâmi. Şi totuşi, în a doua jumătate a secolului trecut erau în Craiova două locuri destinate plimbărilor: grădiniţa de la Mântuleasa şi grădina de la „Mihai Bravu“.
Grădinile de ieri ale lui Bibescu, Parcul Poporului mai târziu
Asta, până când grădinile din sudul oraşului ale marelui logofăt Iancu Bibescu sunt deschise publicului. Un rai coborât pe pământ se înfăţişa privirii trecătorului prin zonă, fie el îndrăgostit, copil, guvernantă. Minunea de pe pământ este descrisă şi în însemnările unui vizitator al oraşului, cuprinse în „Vestitorul românesc din 2 aprilie 1846“: „O podoabă care se poate numi între cele dintâi este grădina ce se zice grădina lui Bibescu, o zidire a libertăţii şi a duhului său iscusit şi iubitor de arte în care, intrând un străin, mai ales într-o duminică sau sărbătoare, când ea se afla deschisă pentru toată lumea, va fi nu puţin uimit de a vedea un parc în cel mai bun gust englezesc, cu un chioşc şi alte foişoare. Mergi şi asculţi muzica militară, care de două ori pe săptămână aduce preumblătorilor prin acel parc între care se vede chiar fruntea oraşului de ambele sexe cea mai dulce desfătare, mângâind auzul cu cântece ale celor mai plăcuţi compozitori“. Tradiţia muzicilor ce se făceau auzite din parc, după-amiaza, pe la ora 17.00, avea să fie continuată de fanfara Regimentului Rovine I Dolj, care anima atmosfera din parcul reconstruit de Romanescu pe vremea mandatului său de primar, după modelul picturilor peisagiştilor francezi. O simfonie a culorilor se arăta în faţa ochilor, un „adevărat poem“, cum avea să descrie atmosfera acelor vremuri omul de litere Constantin Gheorghiu.
O reîntoarcere în timp
Ne lăsăm şi noi purtaţi spre acele locuri de odinioară, pornind agale pe aleea străjuită de lămpi, după modelul felinarelor din Viena. Îl salutăm şi pe birjarul din staţie. E Rusu, unul dintre cei mai vestiţi birjari ai timpului. „Avea cei mai frumoşi cai. Purta o manta lungă din catifea. Era o minunăţie să-l priveşti“, povesteşte Constantin Gheroghiu. După ce ne bucurăm privirea cu un asemenea personaj, ne îndreptăm spre terasa Debarcader, acolo unde se servea un excelent lapte bătut, cu nişte cornuri cu chimion, făcute la brutăria lui Szalzer. Şi dintr-o dată cântecul păsărilor era întrerupt de polcile, mazurcile, valsurile fanfarei. Lume multă se adunase. Ca la circ. Doamnele şi domnii se prindeau în dansuri. Se opreau doar atunci când pingelele li se rupeau. Asistau la dansul celor tineri şi guvernantele sosite în parc cu copii, dar şi ofiţerii artileriei şi cavaleriei. Aceştia din urmă veneau în dolmane cu blană de astrahan, cu epoleţii din fir de aur.
Odată cu lăsarea serii, în timp ce ultimii dansatori părăseau vecinătatea chioşcului, îşi făceau intrarea în scenă adevăraţii cheflii. Petreceri adevărate se încingeau, în acordurile orchestrei de lăutari, care aveau să-i însoţească şi pe drumul spre casă pe cei cu dare de mână, care închiriau o trăsură special pentru ei şi alta pentru sufletul său şi al iubitei de la ceas de seară.
Şi uite aşa cobora şi iarna cu ai săi fulgi. Trăsurile erau înlocuite cu săniile trase de cai. Părinţi şi copii făceau ocolul parcului. Ningea ca-n basmele lui Andersen, aşa că nimeni nu ar fi pierdut pentru nimic în lume o plimbare pe o asemenea minunăţie de vreme. Doamnele cu manşoane şi mantoane de blană îşi rugau, spre sfârşitul itinerariului, respectuos, soţii ca după o astfel de plimbare să poposească pentru a se încălzi la Debarcader cu o ţuiculiţă şi pentru a gusta un aperitiv, caşcaval cu piper, pentru ca apoi să se retragă la căldura căminului.
O lume cu alte obiceiuri ni se înfăţişează, ca-ntr-un poem, ca-ntr-o lume de basm, căci acesta era Parcul Poporului de ieri, azi Parcul „Romanescu“.
