În Rastu Nou, Jamila Bamoh, o marocancă ajunsă în România acum cinci ani, face agricultură de plăcere. Produsele îi sunt cumpărate,
în mare parte, de un celebru lanţ de magazine angro şi en-detail.
Lângă o căsuţă-tip, una dintre cele construite în serie la strămutearea Rastului, se văd şase solarii foarte mari şi cam singurele din comună de care chiar se ocupă cineva. Acel cineva este Jamila Bamoh, venită din inima Marocului, căsătorită de şapte ani cu Daniel Criveanu din Rast. De cinci ani, ea stă în România, iar acum a intrat în cel de-al treilea an de colaborare cu un cunoscut lanţ de magazine care îi cumpără produsele.
La ora prânzului, le-am găsit pe ea şi pe cumnata ei, învăţătoare în sat, pregătind răsadurile. Uşor surprinse, dar bucuroase, femeile ne-au spus povestea Jamilei: cumnata ei, într-o română perfectă, ea, cu un accent stâlcit, dar tare simpatic. „Când m-am căsătorit, am lăsat tot acolo şi am venit aici să fac agricultură”. Tehnician agronom de profesie, şcolită în Maroc, Jamila şi-a amenajat prima dată un singur solar, după care a văzut că treaba merge. Acum, ea are şase bolte pe 2.100 de metri pătraţi şi cultivă roşii, ardei, castraveţi şi multe altele, pe care le duce apoi la depozitul de colectare din „poiană“, Poiana Mare. De acolo, ele pleacă spre vânzare.
„Nu i se pare că munceşte prea mult”
O parte din seminţe le primeşte de la firma cu care are contract, iar o parte şi le cumpără singură. Până acum, tot ce a câştigat a investit. Profitul a fost zero, dar pe femeie pare să nu o deranjeze asta prea mult. Pe faţă îi stă desenat un zâmbet mai natural decât roşiile pe care le creşte atât pentru a-şi onora contractul, cât şi pentru ea înseşi sau consăteni. Mâinile îi sunt murdare de pământ, dar nu şi le scutură când ne vede: e mândră de munca ei. „O face cu plăcere, nu i se pare că munceşte prea mult sau că e prea greu“, povesteşte cumnata ei, învăţătoarea Criveanu.
Când e de recoltat, Jamila îi cheamă la muncă pe oamenii din sat, pe care îi plăteşte cu câteva zeci de lei pe zi. Din aceiaşi bani, răstenii vin la ea şi-şi cumpără legumele necesare. În ceea ce o priveşte pe ea şi familia ei, stă liniştită: „Doar cartofi cumpărăm de la piaţă, în rest avem de toate“. Chiar şi zmeură şi mure.
Primarul, mândru
de marocancă
În răsadniţă, focul e făcut. Ni se aburesc ochelarii de la soba care duduie pentru ca răsadurile să crească mari şi frumoase. Pentru foc, foloseşte rumeguş de la capătul satului, de la o firmă de prelucrare a lemnului, pentru care plăteşte doar transportul. „Durează şase ore la rumeguş, nu mai stai să bagi lemne din oră în oră“, povesteşte Jamila. În curând, o să se apuce de semănat. Are două puţuri cu hidrofoare şi staţii de irigare prin picurare, cu care îşi hrăneşte roadele pământului.
Şi primarul Silişteanu e mândru de marocanca lui. O consideră un exemplu pentru ceilalţi oameni din comună. „I-am dat încă un lot de pământ lângă al ei, plăteşte doar impozit. E mai la stradă aşa, doar-doar or vedea şi ai noştri şi s-or contamina şi ei“.
Femeia ne petrece până la stradă şi ne zice, poate, unul dintre cele mai frumoase „merci“-uri pe care le-am auzit vreodată. Ne-a spus că în martie o să se facă roşiile şi că le putem fotografia atunci în toată splendoarea lor. I-am strâns mâinile murdare cu mare drag şi sperăm că ne-am contaminat şi noi, măcar puţin, cu optimismul acestei femei venite din Africa de Nord ca să cultive roşii pentru olteni.
