Alin Prica este detinut in Penitenciarul de Maxima Siguranta Craiova. A fost condamnat la patru ani si jumatate pentru furt auto… Invinuire adusa pe nedrept, zice tânarul de 26 de ani, pentru simplul fapt ca este orb. Ajutorul pe care il cere dupa zece luni de detentie este disperat: „Daca nu… ma omor!“.
„Subsemnatul Prica Alin, nascut pe 29.10.1980, fiul lui Sevastita si Marcel, cu domiciliul stabil in comuna Izvoare, sat Corlate, in prezent arestat pentru furt auto si condamnat la 4,6 ani de inchisoare (NEVINOVAT!), vin in fata dumneavoastra sa precizez ca eu, subsemnatul de mai sus, sunt nevazator gradul I la ambii ochi de la vârsta de 9 ani (…) Cum este posibil ca eu – traind de pe o zi pe alta din cersit – sa fac asemenea lucruri…? Oare Dumnezeu, dupa ce ca mi-a luat vederea si libertatea, vrea sa-mi ia si viata…?“.
I-a dictat colegului de celula – care i-a fost desemnat insotitor – si a vârât scrisoarea intr-un plic cu timbru. Strigatul disperat a ajuns zilele trecute pe masa GdS. Ultima speranta pentru un cersetor amarât ajuns dupa gratii, care nu-si permite nici vreun avocat cunoscut, nici vreo relatie sus-pusa. Doar „sa-si scrie“ cu mâna altuia durerea.
Orb de la noua ani
Acum 17 ani, Alin a avut un accident, in urma caruia si-a pierdut definitiv vederea. Era acasa, se juca in curte cu mai multi copii din cartier. Distractia – niste carbid – l-a nenorocit pentru tot restul vietii. „Am avut arsuri de cornee la ambii ochi, asa mi-au spus doctorii“, povesteste Alin. „M-au internat in spital. Intâi la Craiova, apoi m-au trimis la Bucuresti, pentru operatie. Din cauza parintilor insa, am ramas handicapat pe viata. M-au parasit in spital. Si nici un doctor nu a vrut sa ma opereze, daca nu aveam apartinator“. Mai bine de doua luni – avea noua ani atunci – Alin a trecut prin clipe de cosmar. Durerea fizica, singuratatea, dar mai ales aflarea cumplitului adevar – ca va ramâne orb – l-au torturat zi de zi, pâna când o ruda indepartata s-a indurat sa-l culeaga din spital si sa-l aduca acasa. De atunci, viata copilului s-a schimbat complet. Totul a disparut in bezna: lucrurile stiute, oamenii dragi. A trebuit sa invete sa si le regasesca pe pipaite, orbecaind speriat intr-o lume noua, straina. Crescut in conditii proaste, intr-o familie sarmana, copilul n-a prea avut de unde-si alege drumul mai departe. Nu facuse nici un an de scoala – inca o data, dezinteresul parintilor ii taiase si ultimul fir de speranta pentru viitor. Cuvintele grele, bataile, tratamentul inuman primit in familie l-au convins ca un handicapat ca el nu va putea supravietui prea mult timp. Sa-si intemeieze o familie, sa aiba un loc de munca si o viata normala parea imposibil. Si cum nu-si dorea deloc sa fie o povara pentru ai lui, a decis sa-si câstige singur existenta. Metoda – credea el – era una singura: cersitul. Asa incât, Alin Prica si-a parasit casa parinteasca, la trei ani dupa accident. A mers in gara, acolo unde auzise el ca cersetorii nu o duc rau deloc. In plus, spre deosebire de alti tovarasi de breasla care doar pretindeau ca nu vad pentru a-si impresiona binefacatorii, „boala“ lui Alin era reala. Ceea ce-i dadea siguranta unei „munci“ cât de cât cinstite si a unui câstig pe masura.
Singurul loc de munca posibil – strada
S-a facut aurolac. Iar ca loc de activitate a ales gara – vad bun, de unde rareori plecau cersetorii cu buzunarele goale. N-a fost usor pentru micul cersetor sa-si câstige „locul“ printre aurolaci. A fost nevoit sa invete regulile strazii, sa-i asculte pe cei mai vechi in meserie, sa si-i faca prieteni. Dormea pe unde apuca, mânca la fel. Handicapul i-a fost insa de ajutor: si-a gasit locuinta – o camera cu chirie in care sa se odihneasca dupa orele obositoare petrecute in ger ori in arsita verii. Cu trecerea anilor, i-a mers din ce in ce mai bine: baiat pasnic, binecuvântând orice pomana zvârlita in cutia de tabla, tratând cu politete pe oricine schimba vreo vorba cu el, Alin Orbu’ – cum i-a ramas numele – a devenit destul de cunoscut in zona si, evident, respectat.
Totusi, pe lânga avantajele materiale, lipsa vederii ii ridica destule probleme, dintre care una cu deosebire – sa se deplaseze de unul singur. Din acest motiv, Alin a cerut ajutorul unuia dintre „colegii“ de lucru. „Credeam ca suntem prieteni“, se justifica nefericitul. Necugetata hotarâre – dovezile de „sincera prietenie“ l-au aruncat mai târziu pe Alin Prica in spatele gratiilor.
„Il rugam pe Marin Vatuiu – Piciu’ ii ziceam noi, aurolac ca si mine – sa ma duca acasa seara. Era un fel de insotitor, dar fara forme legale. Ne intelegeam: ii dadeam câte ceva din ce câstigam eu. Nu au fost niciodata probleme, aveam incredere in el“, spune cersetorul. O vreme, „afacerile“ dintre Alin Orbu’ si Piciu’ au mers bine. Ziua stateau in gara, fiecare prestându-si munca in sectorul lui. Iar spre seara, Piciu’ venea sa-l ia pe Alin. Isi primea partea de bani, mergea sa caute un taxi si il ducea pe orb acasa.
Condamnat pentru ca nu si-a vazut prietenii
Intr-o seara din noiembrie 2004, lucrurile au luat alta intorsatura. „A venit la mine si m-a luat. M-a dus sa ma asez pe o bordura. Stai sa caut masina, a zis Piciu’, sa mergem la niste tovarasi de-ai mei din Valea Rosie. Eu n-am vrut, dar n-aveam ce face, trebuia sa stau cu el, ca singur nu ma descurcam. Am stat, s-a intors si am plecat. La un moment dat, am simtit bufnitura. Când m-am dezmeticit, venise politia. Piciu’ disparuse. Atunci am aflat: masina care se lovise de un copac nu era taxi, ci era o masina furata!“.
Alin Prica Orbu’ a fost arestat imediat sub acuzatia de furt. Doua luni a fost tinut inchis intr-o celula, gândindu-se cu groaza la ce avea sa urmeze. In iarna i s-a ridicat mandatul de arestare, urmând sa fie judecat in stare de libertate. Linistea orbului nu a fost insa de lunga durata: dupa opt luni, s-a dat verdictul – a fost condamnat la patru ani si jumatate pentru furt. „Cica eu am deschis usa de la masina. Si inca am mers si 45 de kilometri cu ea, asa au zis procurorii la proces! Eu, care nu vad nici sa merg pe picioare, stiam sa conduc masini!!“, incearca Alin sa faca o gluma amara.
Din octombrie, anul trecut, Alin Prica este inchis la Penitenciarul de Maxima Siguranta din Craiova, intr-un dormitor cu inca vreo treizeci de detinuti, pe care nu-i vede, nu-i cunoaste. Sta toata ziua in pat, ascultând povesti ale infractorilor de lânga el, fara sa se recunoasca in vreuna. Nici sa se dea jos din pat nu poate, fara ajutor. De când a intrat pe sectia a III-a, penitenciarul i-a desemnat un insotitor legal. Doar condus de el, Alin reuseste sa se târasca, o ora – doua pe zi, prin curtea interioara a puscariei.
„Daca nu se face dreptate, ma omor!“
Au trecut noua luni, iar orbul mai are de ispasit doi ani si trei luni pentru o fapta pe care cu greu si-ar inchipui cineva ca ar fi putut s-o comita. Si totusi, Alin Prica a intrat in categoria hotilor condamnati la ani grei de inchisoare.
„Daca nu am avut bani si nici relatii, mi-au dat un avocat din oficiu. Procesul s-a terminat repede, fara martori, fara nici o sansa sa scap. Chiar in arest imi ziceau: ba, vezi ce faci, sa fie treaba treaba, ca daca bagi recurs, iti dau cinci – sase ani!…“, se destainuie Alin. „Asa au mai scapat de un aurolac din gara, bun numai de dat la câini sau pe mâna puscariei…“.
Nu are nici o speranta sa-l ajute cineva. De zece luni, nimeni nu a trecut sa-l vada, nici rude, nici tovarasi de „munca“. Disperarea l-a facut sa apeleze la un ziar, care sa-i faca publica povestea. „Poate asa, un necunoscut se va indura sa-mi dea o mâna de ajutor. Eu, care am gradul I de handicap de la vârsta de 9 ani, sa fiu condamnat la patru ani si jumatate fara nici o vina, iar cel care a fost capul rautatilor sa scape cu un an? Ma intreb ce inseamna JUSTITIE in Tara Româneasca? Oare Dumnezeu, dupa ce mi-a luat vederea si libertatea, vrea sa-mi ia si viata? Va rog din tot sufletul, ajutati-ma! Daca nu se face dreptate, ma omor!“.
