A dracu’ boala asta…

„Ne-a dat doamna sa facem o compunere cu bunica si acum o scriu. Da’ intii pe maculator, dup-aia o trec pe curat“. Nicoleta sta in pat, cu picioarele intinse. Pe genunchi are o bucata mai tare de carton, iar pe ea, cartea si caietul. Degetele sint inmuiate zdravan in cerneala, iar albastreala i-a ajuns pina la incheietura miinii. Fetita, cam subtirica si maruntica pentru noua ani, se apleaca din nou asupra lectiilor, nemaibagind in seama vinzoleala de linga ea. Vrea sa le termine repede, sa se joace si ea.

Mai sint doua paturi in camera. Pline ochi cu sase „dracosi“: Cornel, de sapte ani – lenesul, Florin, de zece – repetentul, Ionela de sase ani – rusinoasa, Marian, de 15- harnicul, Mihaela, de 16 – sau aia mare, si Cornelusa, de un an si patru luni sau… aia mica.

„Cam astia-s toti“, ii numara din ochi Rodica Dracosu. Femeia, la vreo suta de kile, se da intr-o parte sa le faca loc copiilor sa treaca. Mai vrea sa spuna ceva, dar se ineaca. Tuseste sec si apasat, scuturindu-se din tot trupul.

„Am astm… de-asta nici nu pot sa mai muncesc…ma omoara de vie. Si medicamentele sint asa de scumpe!…Dar avem dosar la 416. Facem si noi zilele cum putem si mai luam un ban. Pentru copiii astia mai mult, ca pentru noi… ce nevoie mai avem? Ei sa fie bine…“

Femeia se misca incet, horcaind. Greutatea o impiedica sa se descurce in spatiul si asa prea strimt. Camera nu are mai mult de doi metri pe lungime. La mica distanta de podea, tavanul sta sa se pravale peste cei ai casei. Ondulat din loc in loc, cu gauri mari prin care ies somoioage ude de paie, acoperamintul nu pare sa mai reziste mult.

„Ploaia si zapada au terminat acoperisul. Cu ce sa-l facem? Daca nu venea primarul sa ne puna grinda la casa, cadea pe noi… Doamne, grea e saracia…“

Rodica ofteaza din rarunchi. Ar munci, zice ea, dac-ar lasa-o nenorocita asta de boala. Dar cum, ca sta sa-si dea sufletul cind o apuca tusea.

„De-asta a ramas Mihaela acasa, sa m-ajute la treburi. A facut opt clase si nu s-a mai dus. Cine sa aiba grija de astia mici? I-am spus ca de la toamna poate sa se duca din nou, mai cresc si ei pina atunci… Poate se marita, cu toate ca ea zice ca maritatul nu te pune de la umbra la soare…“

Rodica se invirteste printre copii, uitindu-se la fiecare, ca o closca la puii ei. Iese in curte, leganindu-se greu de pe un picior pe altul.

„Asta e tot ce avem: cinci gaini, un ciine si pe Gigel, porcu’ de l-am cumparat saptamina trecuta. Pamintul de la parinti – nu e mult – l-a luat un unchi. Ne da ce vrea el si cind vrea. Mincam ce punem in bucatica asta de gradina. Alocatiile copiilor, ajutorul nostru… Barbatu-meu se mai duce cu ziua prin sat, pe-o punga-doua de malai “

In spatele ei, copiii se tin de sotii. Se trag de haine, se imping, se fugaresc. Femeia isi vede de treaba ei prin curte, fara sa-i bage in seama. Mai are niste bulendre de spalat, dupa care o sa incalzeasca mincarea. O tocana groasa de faina, de-a facut-o Mihaela ieri. Ca ea n-a putut, a apucat-o tusea…