Ion si Ioana Banut nu s-au mai ales decit cu doua mese, trei scaune si citeva cosuri din toata munca lor la rachitarie. E adevarat ca pe multe le-au vindut. Veneau oamenii la ei, rude, prieteni, se minunau de lucraturi si plecau cu ele sub brat. Nu le parea rau sa le dea, erau chiar mindri ca oamenii apreciau munca lor. Insa, nu-si mai puteau face altele pentru ca de mai multi ani nu se mai gaseste fir de rachita in Gighera. S-au dus timpurile cind stringeau snopi-snopi si se asezau roata sa impleteasca…
„Ne placea, ca la CAP lumea nu era platita ca la noi la rachitarie. Ne convenea sa luam banii pe ce lucram. Stiam dinainte citi bani urma sa bagam in buzunar la fiecare luna… si comenzi aveam destule, nu ne plingeam…“, spune cu oarecare nostalgie Ion.
De la plantatie la impletituri
Nici el, nici nevasta nu au invatat meseria la tinerete. Dar cum lucrul frumos se prinde repede, nu le-a fost greu sa se apuce de el la o virsta mai inaintata.
„Eu aveam 45 de ani, iar nevasta-mea, 35. Ne-a platit regia trei luni de pregatire, dupa care am intrat in cimpul muncii. Dupa citiva ani, chiar eu eram seful de echipa care ii invata pe altii“, isi aminteste barbatul. „Intii am fost in teren, la plantatie. Munca de jos, cum s-ar spune. Dar de aici trebuia pornit. Sa inveti planta, cum se pune, cum se creste…Si nu era asa simplu. Mai intii se taiau butasii la 20-22 cm – se avea grija la mugure. Sa se taie deasupra lui – se faceau legaturi de o suta pe doua locuri. Se bagau la stratificat. Primavara se plantau – la 15 centimetri distanta intre ei si 40 de centimetri intre rinduri. Rasarea si il praseam cu mare atentie, sa nu intre prasitoarea prea din plin. Toamna, dupa ce ii cadea frunza, se taia. Dar neaparat toamna tirziu, cind dadeau frigul, bruma si nu mai avea frunze, pentru ca altfel se incingea si nu se mai cojea“.
Dupa aproape zece ani de cind s-a lasat de meserie, Ion isi aduce aminte fiecare detaliu. De parca acum doua clipe s-ar fi intors de la cazan. De parca acum doua clipe ar fi pus ultima nuia la scaun.
„Aveam grija sa nu facem treaba de mintuiala“
„Rachita se facea apoi in glugi, legate frumos, in sofru sau afara“, continua el. „Mai tirziu, se baga la fiert la cazan. Dar pe categorii, sa nu se incurce: categoria mare, care mergea la mobila; categoria mijlocie si cea mica – acestea se foloseau la cosuri, tirne, farfurii, obiecte decorative. Fierbatorii dadeau dupa aceea rachita la uscat, sa nu ramina apa in ea – altfel nu s-ar mai fi cojit. Apoi o luau cojitorii si o bagau la masini. Lemnul se punea pe urma din nou la apa, sa nu se rupa la impletit. Trebuia sa se inmoaie, ca sa se faca ondulatia…“
Un intreg ritual de-a lungul a patru anotimpuri. Un an, cu totul, pina cind, in final, se ajungea la ultima etapa: impletirea rachitei. De aici inainte, lucrurile erau mai simple. La sectia Ocolului, barbati si femei, impartiti dupa tipul de produs si, fireste, dupa pricepere, se apucau sa minuiasca nuielele. Din miinile lor ieseau in citeva ore doar cosuri pentru gospodine, panerase pentru mamici sau obiecte de decor.Majoritatea acestora din urma luau drumul exportului.
„Lucram de toate. Si frumoase lucruri, durabile. Aveam grija sa nu facem treaba de mintuiala. Chiar si dupa atitia ani, scaunele si patuturile pe care
le-am facut alora mici s-au pastrat… Au mai bine de 20 de ani…“
