Povestea de viaţă a tinerei Carmen Vasilescu este o istorie care demontează stereotipuri. Dincolo de imaginea omului cu dizabilităţi, există sentimente, trăiri intense, pasiuni, dorinţă de a reuşi, succes, recunoaştere, împlinire, dragoste, prietenie. Dar să lăsăm povestea să curgă.

„Numele meu este Carmen Vasilescu, am venit pe lume acum aproape 25 ani, având tetrapareză spastică, însă acest lucru nu m-a împedicat să trăiesc o viaţă normală. M-am obişnuit cu ideea că sunt o persoană mai specială şi am încercat să fac abstracţie de problemele fizice şi să mă bucur cât mai mult de ceea ce mă înconjoară.
La vârsta de opt ani am aflat că şi persoanele cu dizabilităţi au dreptul de a învăţa în şcoli normale, nu numai în cele speciale. Aşa că m-am înscris la Şcoala Generală nr. 37 «Mihai Eminescu», deoarece este chiar la mine în cartier şi mi-a fost destul de uşor cu deplasarea. Iniţial, am vrut să învăţ să scriu şi să citesc, însă cu timpul, observând că am potenţial, am continuat învăţământul, absolvind clasele I-VIII cu note foarte bune, obţinând în fiecare an premiul I.
Au urmat apoi testările naţionale, pe care le-am luat cu brio, fapt ce m-a făcut să nu mă opresc aici şi să mă înscriu şi la liceu. Deşi cu mediile obţinute puteam urma cursurile unui liceu cu renume, am ales din nou o instituţie de învăţământ apropiată de domiciliul meu.
Aici viaţa mea s-a schimbat puţin, cunoscând, după părerea mea, cel mai frumos sentiment, şi anume iubirea, aceasta dându-mi şi mai mare încredere în mine şi putere să lupt împotriva problemelor mele fizice și să duc o viață cât mai frumoasă.
Obţinând aceleaşi rezultate bune, profesorii m-au încurajat în clasa a X-a, se întâmpla prin 2007, să merg şi la olimpiada de materii tehnice, unde am câştigat locul trei pe judeţ, după care am obţinut atestat pentru tehnician operator tehnică de calcul.
După ce am luat bacalaureatul, în 2009, am luat decizia de a nu mai continua şi învăţământul superior, fiindcă am considerat că am acumulat destule cunoştinţe şi oricum nu-mi folosea cu nimic în activitatea pe care doream să o desfăşor.
Aş vrea să menţionez că pe parcursul celor doisprezece ani de şcoală, neputând să scriu, părinţii mei luau caietele de la colegi pentru a copia lecţiile predate în timpul orelor de curs. Eu învăţam încă din clasă, acasă doar îmi făceam temele şi mai aprofundam cunoştinţele. Pentru examenele de absolvire a trebuit să depun o cerere însoţită de o serie de acte care să dovedească faptul că nu pot scrie, astfel s-au întrunit comisii de examinare formate din cadre didactice de alte specialităţi decât cele susţinute.

Pasiunile mele

Pentru că îmi place foarte mult să călătoresc, vara mă duc pe litoral. Sunt atrasă de mare, de agitația de acolo. Frecventez chiar şi una dintre discotecile din Costinești, unde m-am împrietenit cu întregul personal, dar și cu artiștii ce sunt invitați aici. Muntele nu lipsește de pe lista plăcerilor mele. Încă de la vârsta de patru ani, de două ori pe an, merg la Dezna, într-o frumoasă zonă a județului Arad, unde se află și un centru de recuperare neuromotorie. Aici mi-am făcut foarte mulţi prieteni cu care păstrez o strânsă legătură, reuşind astfel să îmbin utilul cu plăcutul.
Muzica însă este marea mea dragoste. Odată cu participarea la premiile muzicale «Romanian Music Awards 2009» organizate la Craiova, am descoperit că îmi place foarte mult să interacţionez cu artiştii. Am cunoscut cu acea ocazie mulţi dintre idolii adolescenţei mele. Din acele zile, muzica s-a prins parcă şi mai abitir de sufletul meu.
Pentru că sunt activă pe reţelele de socializare, am cunoscut un băiat care îşi dorea să aibă un site de muzică pe care să fie postate articole cu şi despre artişti. Se numeşte Teddy. El mi-a oferit şansa de a face ceea ce nici nu îndrăzneam să visez, să redactez articole, să realizez interviuri cu artişti importanţi în industria muzicală românească, precum: Raluka, Ami, Connect-R, Dana Nălbaru, Ellie White, Ale Blake şi mulţi alţii.
Între timp, am început să lucrez la încă un site, să fiu şi PR pentru mai mulţi cântăreţi din România, promovându-i on-line, la radio şi chiar la TV.
Poate vă întrebați cum reușesc să fac toate acestea la calculator, dat fiind faptul că eu nu pot scrie cu mîinile. Ei bine, m-am văzut nevoită să mă adaptez situației, astfel că, încă de la începutul anului 2006, am tastat cu ajutorul gurii și al nasului.

Teatrul comunitar

Pentru că mă informez mereu în legătură cu evenimentele ce au loc în Craiova, de aproximativ un an şi jumătate am aflat că orașul nostru poate să devină capitală culturală europeană. Am susținut cu tărie că avem toate șansele să câștigăm acest titlu și chiar voiam să mă implic personal în această cursă, lucru ce s-a și întâmplat.
Urmărind pagina de Facebook a Asociației «Craiova Capitală Culturală Europeană 2021», am observat că fusese postat anunţul cu evenimentul denumit «Ziua artei». Căutând detalii, am văzut că evenimentul care urma să aibă loc îl avea ca organizator pe Petrişor Diamantu, despre care am aflat că este unul dintre coordonatori în proiectul de teatru comunitar «Povestea ta e povestea cartierului tău». Aşadar, l-am contactat pe el şi mi-a sugerat să iau legătura cu actriţa Simona Călin, coordonatorul zonei Lăpuş, eu locuind în acest cartier.
Drept urmare, Simona a venit la mine pentru a afla povestea vieţii mele, şi mi-a propus de la prima întâlnire să joc chiar eu propriul rol în spectacolul «Camy», ceea ce s-a şi întâmplat.
Recunosc că iniţial nu eram sigură dacă să-mi joc chiar eu rolul în piesă sau să las o actriţă să o facă în locul meu. Mă bucur enorm ca am decis să fiu chiar eu pe scenă, fiindcă datorită acestui proiect mi-am făcut prieteni noi, cărora le mulţumesc că m-au tratat cum nu se putea mai frumos.
Am participat la acest proiect deoarece am vrut să dovedesc că și noi, persoanele cu dizabilități, avem dreptul de a duce o viață frumoasă, de a ne bucura de tot ce ne oferă ea, de a lua parte la numeroase activităţi, care ne dau şansa să ne autodepăşim. Viața e frumoasă, indiferent de greutățile pe care le întâmpinăm. Important este s-o trăim cum putem mai bine fără să ne întrebăm „de ce eu?“, „de ce nu pot?“. Putem, dacă vrem!“.
Carmen Vasilescu