Zece motive pentru ca Ponta să demisioneze – Aroganţa de partid şi de stat a fost zdrobită prin vot popular

Miracolul, aşadar, s-a produs. Duminica votului a fost copleşitoare, superbă, istorică. Ne-am redescoperit cu bucurie şi încredere naţiunea, serioasă şi inteligentă, eroică în mobilizarea ei peste aşteptările cele mai optimiste, respingând dezgustată, înăuntrul şi în afara graniţelor ţării, pontismul de partid şi de stat. „Lucrul a fost bine făcut“. Mă bucur că inclusiv Victor Ponta şi ai săi sunt (sper, şi acum) „mândri de a fi români“, aşa cum suntem şi noi, în sensul cel mai bun şi mai sincer al cuvântului.
Aroganţa guvernării şi convingerea lor că suntem proşti şi cumpărabili cu 700 de lei (echivalentul lui „Nicule, mai dă-le o sută!“ de acum 25 de ani) au primit, în f(o)nd, ceea ce meritau. România s-a schimbat în adâncimea ei socio-culturală, a văzut şi cunoscut Occidentul, a ieşit din ignoranţă şi din teama de sistem a generaţiei precedente, are deja o clasă mijlocie educată şi responsabilă, căreia îi pasă de drepturi şi libertăţi, şi care nu se mai mulţumeşte cu firimituri aruncate în batjocură de la masa boierilor. Aparatul politic şi politicienii, în ansamblul lor (PSD împreună toate partidele) mă tem că au aflat abia acum că românii sunt mai inteligenţi decât îi credeau. Românii au provocat, prin victoria împotriva umilinţei şi a puterii cinice, sistemul politico-administrativ la un efort de înnoire substanţială. Dacă nu o fructificăm pe cea de acum, următoarea şansă nu va mai veni curând.
În ceasul al doisprezecelea, aproape când (mulţi dintre noi) nu mai speram că este posibil, poporul român s-a opus cu o forţă uriaşă şmecheriei PSD-iste tradiţionale, amestecului nociv de abuz administrativ şi populism de doi bani, sfidării generalizate, încercării de forţare a limitelor legii, de corupţie guvernamentală şi mită electorală, atitudinii de impostură discursivă, fariseism şi „golănie“ politică îmbrăcată în haine occidentale scumpe, dar mirosind de la o poştă a hoit securistic.
Românii au refuzat să dea puterea totală unui sistem de interese, putred, imoral şi corupt în esenţa lui. Au votat masiv, dincolo de orice aşteptări, pentru un alt tip de reprezentare a ţării. Au adus la Palatul Cotroceni garanţia că reprezentantul statului român şi mediatorul puterilor (povestea cu „şeful statului“, din păcate, nu o găsesc în Constituţie) nu aparţine sistemului politic corupt, fiind plămădit din altă cocă de cultură politică şi educaţională. E mare lucru, dar nu e suficient.
Mai mult de atât nu cred că mai are rost să spunem, astăzi, despre votul care a trecut. Mult mai important pentru România este însă, de mâine, ceea ce urmează. Atenţie, Ponta şi PSD se află încă la guvernare şi nimic din modul de administrare a ţării nu s-a schimbat. Victoria lui Klaus Iohannis este simbolică şi va rămâne aşa, dacă nu va fi urmată de o schimbare a paradigmei de guvernare şi de a face politică în România. La butoane vor să rămână tot „ei“, sfidând semnalul zguduitor din 16 noiembrie.
Pentru ca schimbarea politică autentică să poată începe cu adevărat, ar fi corect, obligatoriu şi firesc în acelaşi timp ca premierul respins de popor, Victor Ponta, să demisioneze. Iată, pe scurt, cele zece argumentele ale mele:
– Obstrucţionarea votului cetăţenilor români din diaspora, la limita penalului. După demisia lui Corlăţean şi nesuplimentarea secţiilor de votare în comunităţile mari de români din străinătate, a devenit evident că aceasta este voinţa politică a lui Victor Ponta şi nu a Ministerului Afacerilor Externe;
– Faptul că mobilizarea uriaşă la vot a fost esenţialmente anti-Ponta şi anti-PSD arată că românii au spus NU modului arogant şi sfidător în care primul-ministru şi partidul său au tratat societatea şi alegătorii, delegitimându-l totodată din poziţia de administrator-şef al ţării;
– Introducerea abjectă în campania electorală a unor teme non-politice şi non-democratice (etnie, confesiune religioasă, copii) îl scot pe Ponta din liga oamenilor politici frecventabili şi îl lasă definitiv alături de sordizii săi noi aliaţi. Ce argument de a fi preşedintele României poate fi acela că eşti etnic român, ortodox şi că ai copii, în faţa altui cetăţean român?;
– Amestecarea Bisericii Ortodoxe Române în campania pro-Ponta, o greşeală şi ruşine profundă a naţiunii noastre civilizate, intrate în spaţiul comunităţilor liberale occidentale, practic o „ieşire din misiune“ care pe mine (ca român, ortodox şi cu copil, deci cu „dosar bun“, conform grilei PSD) mă face să mă îndoiesc de adecvarea acestei instituţii la realităţile lumii noastre dezirabile. Probabil, scuzele BOR pentru rătăcirea jalnică a unor prelaţi în campania electorală ar fi acum necesare. Să aibă cumva legătură cu mituirea politică a Bisericii de către guvern?
– Alianţa cu Vadim Tudor şi Dan Diaconescu, doi caraghioşi ai chinuitei tranziţii a societăţii româneşti prin deşertul de isterie, vulgaritate, ignoranţă şi kitsch al ultimelor două decenii;
– Teatralizarea USL 2.0, o farsă sinistră şi un proiect politic debil, gândit de oameni mici pentru oameni proşti (de aceea, din fericire, nici nu a fost „cumpărat“);
– Folosirea abuzivă a administraţiei şi banilor publici pentru aducerea de voturi sub sigla PSD, precum şi mituirea electorală a unor categorii ale populaţiei, la nivelul la care măsurile s-au întors ca un bumerang în nasul „generoşilor“;
– Interceptările convorbirilor grobiene din PSD, în care se tranzacţiona şefia viitoare a partidului la pachet cu adoptarea legii aministiei şi a graţierii;
– Jignirile proferate în campania electorală de PSD şi Ponta la adresa noului preşedinte ales al României, care în orice democraţie consolidată ar însemna retragerea temporară sau definitivă din prim-planul vieţii politice naţionale a celui (celor) învins(şi). Ponta s-a comportat în campanie şi în dezbateri ca o „puşlama“ politică, obraznic şi ironic, un răsfăţat al sistemului;
– Faptul că guvernarea PSD a rămas ca o mizerie în drumul noului proiect politic naţional, deci al noilor speranţe, un obstacol şi un vestigiu pe care românii care au votat duminică trebuie acum să îl ocolească ţinându-se de nas. La urma urmei, poate că ar fi mai bine chiar şi pentru PSD să părăsească puterea şi să treacă prin „purgatoriul“ democraţiei în care se dă socoteală pentru faptele făcute.
Bătălia pentru recâştigarea încrederii în politica românească abia începe. Milioane de români au lovit cu barosul votului. Sistemul e fisurat, are capul spart, se clatină sub povara loviturii năucitoare primite, dar ar vrea să reziste. Să nu-l lăsăm, căci îşi va linge rănile şi va muşca din nou.
Valentin Naumescu