UNDE SUNT V(R)ERILE DE ALTĂDATĂ?

În aceste zile toride în care se revarsă peste întreaga natură (inclusiv cea… umană!) valuri de căldură… incendiară, iar extinctorul natural (ploile) nu funcţionează să mai stingă arşiţa, să mai răcorească aerul, să mai învioreze animalele, câmpul, culturile, florile, firesc, gândurile caută şi ele un pic de răcoare, printre amintiri. Mai, mai că-ţi vine să invoci precum Villon în „Balada doamnelor din alte vremuri“: „Dar unde sunt zăpezile de altădată?“. Sigur, „cheia“ originală rămâne, aşa cum spune chiar poetul, în versul său, în gândurile, amintirile sale despre „mintoasa Eloise“, despre „lungana Berthe“ ori despre alte doamne din alte vremuri. Aici, în acest (con)text, în locul descântecului clasic („paparudă-rudă, vino de ne udă…“), am încărcat versul – sintagmă al lui Villon doar cu o adiere proaspătă, răcoroasă, venită dinspre aerul curat, proaspăt, ozonat  şi rece al iernilor (din amintiri), care să mai mişte aerul uscat, supraîncălzit, al acestei veri! Suntem în 8 august. Se anunţă o răcire (?) a vremii, cu două-trei grade (!),  pentru două-trei zile, după care canicula se-ntoarce.
Stau de vorbă cu un bătrân, sub un nuc uriaş, în curtea unei case de pe Valea Gurghiului. E un bătrân între două vârste, să zic aşa. Se destăinuie: „De când mă ştiu, şi mă ştiu de mult pe-acest pământ, n-o fost asemenea călduri şi asemenea secetă; poate în ’47, da’ la noi n-o fost aşa tare ca-n Moldova“. Încerc să-i alung tristeţea: „Hai, că imediat vine toamna şi scăpăm de căldura asta mare!“. Îmi răspunde cu voce nesigură: „No, să vină-atunci! n-ar mai fi mult; cam după Sântămărie Mare ar cam trebui să se-audă cum suflă vântul prin mirişti, semn că toamna e aproape“. Ce să-i spun? Bine că n-a ascultat prognoza la TV. Dacă asculţi prognoza meteo pe două luni, toamna e departe de a fi… aproape! Acuma, pe cin’ să crezi? Sateliţii meteo supersofisticaţi sau „prognozele“ empirice ale ţăranului român, care, aşa, fără prea multă carte, ştie să citească fără greş „în norii de la Cornu Caprii“, vorba lui Sorescu în „Rânduieli“ (frumos, trist şi cutremurător poem!). Parcă-mi vine să cred mai mult vorba lu’ Mărin a lu’ moşu’ Pătru, poreclit Târziu, din aceleaşi „Rânduieli“, „om deştept, iscoditor“ (fără multă carte , doctorate şi câte alte): „Ehe, nu-i a bună… se-ntoarce lumea cu curu’-n sus şi se scufundă pământu’, băă…!“. O prognoză completă şi profundă, privind vremea şi vremurile…!
Vremea e bulversa(n)tă, dată peste cap definitiv ! Ştiu ei ce ştiu, ţăranii, şi de-o… vreme (!)-ncoace, şi domnii de la televizor! Trăim în secolul-mileniul vitezei! Până şi anotimpurile şi-au ieşit din ritmul lor bine echilibrat şi se derulează „cumulat“, în tandem, ca la colecţiile de modă, primăvară-vară, toamnă-iarnă, astfel că am ajuns să percepem (din cauza vitezei!) doar două anotimpuri: vara şi iarna. Din bocanci sărim direct în şlapi! Am văzut în aceste zile caniculare şi câteva „talibane“- conservatoare, fidele (!) iernii, care, încălţate în cizmuliţe de (toamnă-)iarnă, îşi mişcau unduios protuberanţele (ca să nu zic bucile!) siliconate, dorsale sau frontale, sau ambele… patru, două câte două,  acoperite, vorba vine, cu pantalonaşi ori bluziţe confecţionate din metraj… cam cât să-mbraci păpuşile cu care se jucau până mai ieri…
Cât despre vremuri… ce să spun…?! Nu-i aşa, dar aşa pare, cum că „fetele-cizmă-n plină vară“ ar şti ele de ce poartă cizme pe crăpătul ăsta de căldură! Păi, e iarnă, la noi! E iarnă mai iarnă decât cea polară! Este una polipolară, megapolară, să zic aşa! Ţine de 23 de ani, de-atunci, din decembrie 1989, după ce a trecut acea clipă astrală în care am crezut cu toţii că începe primăvara în destinul României! De-atunci şi până acum, la noi, în noi, e tot iarnă! Iarna vrajbei noastre! Sigur, canicula va trece, dar culmea, episoadele, puseurile incandescente, pârjolitoare şi din ce în ce mai dese, cu care ne-a obişnuit clasa politică, vor alimenta în continuare iarna vrajbei lor, iarna vrajbei noastre, care vor face joncţiunea prin noiembrie încolo, cu iarna meteorologică. Să nu devenim o Antarctică în miniatură! Să nu devenim o ţară de la Pol(ul) opus democraţiei reale! Cu milioane de pinguini rebegiţi, îndurând vitregiile… vremurilor, şi cu alte câteva sute, câteodată mii de pinguini care au dansul în sânge.
„Uite, s-or adunat ceva nori pe cer. S-ar putea să ploaie. Da’ nu ţâne mult. E ploaie de vară. Da’ acu’, că vremea s-o dat peste cap, nu prea mai ştii cum e cu ploile de vară. Astă-toamnă, târzâu, noaptea pica bruma şi zâua, mai spre sară, ploua şi durduia ca vara“.   
Bătrânul vorbeşte, iar ochii îi sunt aţintiţi pe cer, la norii care vin din toate direcţiile, să-şi dea mâna, să se unească aici, chiar deasupra satului de munte. Se uită adânc şi fix pe  cer, la trecerea norilor. După o vreme, coboară privirea, parcă înlăuntrul lui. Apoi, bătrânul între două vârste (toamna-iarna vieţii) grăieşte „cătă mine“: „Ehe, nici ploile de vară, nici vara nu mai e cum era odată, pe vremea mea!“. Oftează şi spune apoi,  mângâind cu gândul şi cu glasul blând o vreme demult apusă, dar păstrată vie în amintire: „Unde sunt verile de altădată, unde sunt vrerile de altădată?“.