Am urmărit cu o strângere de inimă, alături de comunitatea academică românească, disputele recente din jurul tezei că „Toate lucrările de doctorat din mediul academic românesc sunt la nivelul celei semnate de Victor Ponta. Adică sunt niște compilații fără valoare, care nu corespund nici pe departe standardelor academice internaționale“.
Intrăm într-un teritoriu foarte delicat. În dorința de a-l ataca sau apăra pe V. Ponta, ajungem la anumite excese retorice nu numai nedrepte, dar și foarte periculoase. Înțeleg să fim autocritici și exigenți, înțeleg să ne punem cenușă în cap pentru cazurile de tip Ponta. Dar de aici până la a face totul o apă și un pământ, la nivelul lui Ponta, e cale lungă.
Riscăm că în toată această poveste, victimă absolută să fie nu politicienii impostori, ci restrânsa și fragila comunitate academică românească, mai precis reputația ei în țară și străinătate. Or, așa cum se știe, sistemul academic funcționează pe bază de reputație. Dacă reputația este distrusă, nu mai rămâne mare lucru. Dacă reputația unei comunități este atacată, subminată in corpore, fiecare membru al ei, individual, va avea de suferit.
Cred că a venit momentul să ne întrebăm: Chiar vrem să facem asta? Nu spun că e rău sau bine, greșit sau corect. Momentan, spun doar că e bine să gândim înainte. E bine să fim precauți. Pe plan internațional, astfel de teze, susținute public, au consecințe palpabile. Chiar vrem ca orice diplomă și certificat academic din România să fie tratate apriori cu suspiciune? Chiar vrem asta? Decizii privind angajări, burse, conferințe pot depinde de asta. Aceasta poate fi picătura ce înclină balanța în destinele și carierele unor oameni. Sunt costuri individuale ce vor fi plătite de oameni nevinovați.
Aș vrea să fiu bine înțeles: Producția academică românească din ultimii 20 de ani nu a fost și nu este de cea mai bună calitate. Este criticabilă din numeroase puncte de vedere. De la limite bibliografice și erori de interpretare la greșeli de argumentare și de analiză, de la superficialitate și erori metodologice sau stilistice la probleme de formă și redactare. Se poate critica. Și încă dur. Dar acestea sunt chestiuni de altă natură decât cazul Ponta.
Până la urmă, despre ce vorbim aici? De exemplu, când e vorba despre științele socio-umane, uităm că cercetarea doctorală în România a trebuit, practic, să se reinventeze aproape de la zero în anii ‘90. Comunitatea a crescut încet și ezitant atât numeric, cât și intelectual în toți acești ani. Ani grei, în care accesul la bibliografie, întrerupt timp de decenii, nu a ajuns nici azi să fie restabilit total, ani în care sursele erau lacunare sau absente, expertiza – limitată. Instituțional și ca și cultură organizațională, a trebuit să se recreeze un adevărat univers inexistent până atunci. Noile generații, actuala generație de doctoranzi, continuă acest efort neterminat. Putem aplica standarde extreme de calitate și concluziona că totul e lipsit de valoare? Sigur.
Dar e corect? Oare chiar este o judecată corectă aceea ce ia un standard de bonitate extremă, îl decontextualizează și apoi rade la zero cu el un efort de 20 de ani al unei comunități fragile și complexate care încearcă, așa cum poate, să se autoinventeze luptându-se cu propriile limite și un mediu nu tocmai prietenos?
Mă uit, de pildă, în urmă, la propriile mele lucrări doctorale pregătite la mijlocul anilor ‘90 și publicate ca și cărți de sine stătătoare spre sfârșitul deceniului respectiv. Sunt un specimen al acestor generații intelectuale nefericite, bâjbâind, tatonând, nevoite să facă tranziția între două lumi. Am trăit aceste vremuri alături de colegii mei. Azi, aceste lucrări îmi par un pic naive, un pic depășite, un pic stângace, un pic diletante. La vremea aceea însă aveam o cu totul altă impresie: deschideam noi orizonturi pentru științele sociale românești, cu susținerea îndrumătorilor mei. Eram împreună parte a unei renașteri intelectuale. Lucram pe bandă rulantă, jonglând între trei-patru proiecte să „aducem la zi“ literatura noastră, dezbaterea, disciplinele. Dădeam multe rateuri, dar credeam onest în ceea ce făceam.
Ceea ce la ora asta poate fi catalogat drept stângăcie și naivitate la ora aceea era muncă de pionierat. Cel puțin așa credeau generația noastră și îndrumătorii noștri despre natura eforturilor noastre mai mult sau mai puțin reușite. Acum aflăm că am produs compilații fără valoare, care nu corespund nici pe departe standardelor academice internaționale. Așa să fie.
În ceea ce mă privește, sper sincer că peste 10-15 ani, când mă voi uita înapoi la ceea ce am produs azi, să am aceeași impresie de lucru depășit. Va fi semnul că am crescut, că nu am stat pe loc. Că intelectualmente nu m-am stins într-o perfecțiune „occidentală“ înainte de vreme. Știu că majoritatea colegilor mei de generație gândesc la fel.
Dar nu despre asta e până la urmă vorba aici. Este vorba de faptul că tot ceea ce s-a produs în comunitatea noastră academică în ultimii 20 de ani este – fără îndoială – criticabil pe multe planuri. Că vrem să o facem privind lucrurile nuanțat (adică în contextul lor istoric, intelectual și instituțional) sau vrem să o facem în absolut, folosind standarde externe duse la extrem, nici nu mai contează. Ambele sunt legitime. Realitatea este una singură: O producție fragilă, vulnerabilă la numeroase forme de critică.
Dar acestea fiind spuse, să spunem însă și altceva: A critica e un lucru, a reduce tot acest efort colectiv la un ipotetic numitor comun al plagiatului lui V. Ponta e cu totul altceva.
Chiar presupunând că toate doctoratele din științele sociale și umane și o bună parte din cele naturale sunt în mare măsură simple compilații, parafrazări și reinterpretări, aceasta tot nu justifică teza ce șterge cu buretele totul și aruncă totul în derizoriul reprezentat magistral de V. Ponta. Vorbim aici de lucruri diferite. A trage toată comunitatea academică în jos și a o comasa sub umbrela lui „Toţi sunt la fel ca el“ este (a) nedrept și (b) periculos.
Repet: E bine să fim precauți. Pe plan internațional, astfel de teze susținute public au consecințe concrete. Chiar vrem ca orice cercetător, cadru didactic, diplomă și certificat academic din România să fie tratat apriori cu suspiciune? Chiar vrem asta? Chiar vrem să creăm o atmosferă tacită de stigmatizare și discriminare pentru cercetătorii români care și așa au multe bariere și prejudecăți de înfruntat azi în Occident pentru simplul fapt că sunt români? Vrem ca decizii individuale privind angajări, burse, conferințe să fie afectate în mod nedrept prin alimentarea acestor prejudecăți la un nou nivel de intensitate asupra unei noi categorii sociale din România?
Pe scurt, sunt două lucruri în discuţie:
(1) O evaluare realistă și critică a nivelului și performanţei comunității noastre academice din ultimele două decenii: Ceva normal și acceptabil chiar și atunci când capătă accente excesive și decontextualizate.
(2) O reducere a tot și toate la nivelul performanței lui V. Ponta & co: Ceva greșit și inacceptabil.
În plus, mai e ceva: Comunitatea academică nu are acum nevoie de un climat intern de suspiciune ducând la escaladarea unui război civil în care în mod inevitabil granițele între argumente și acuze de tip (1) și de tip (2) vor ajunge să se amestece fără discernământ. În afară de Ponta &co, nimeni nu are nevoie ca acest scenariu să fie alimentat. Asta va distruge în mod natural și ultima fărâmă de reputație pe care această comunitate o mai are în ochii societății și ai partenerilor occidentali.
Ar fi mai mult decât dezamăgitor ca subiectul Ponta, în loc să pună reflectoarele pe politicienii impostori, să degenereze în ceva care nu ar face decât să-i ajute pe aceștia să se eschiveze, strecoare și meargă mai departe, lăsând în urmă o comunitate academică răvășită, traumatizată și stigmatizată. E păcat. E mare păcat…
Dragoş Paul Aligică – contributors.ro
