Banca Rurală şi Banca Socială

Mi-am tot propus să nu mai comentez viaţa politică din România. Nu pentru că n-ar fi nimic interesant de spus. Ci pentru că, poate din cauza experienţei, adică a vârstei, mi se pare din ce în ce mai frecvent că am mai văzut această piesă de teatru. Am mai văzut cum România s-a împrumutat enorm, a construit enorm, a intrat în deficite enorme şi oamenii au fost nevoiţi să plătească până la o limită greu de imaginat – aşa s-a întâmplat în anii 1920, 1970-1990 ai secolului trecut, aşa se întâmplă din 2004 încoace. Când, acum patru-cinci ani, scriam în paginile GdS că explozia cheltuielilor
publice nu ne poate duce decât înapoi, tot felul de prieteni mă apostrofau că nu pricep cum este cu noua economie, internetul, Europa şi NATO. Când scriam că justiţia nu se face la televizor, că România are 3.500 de procurori şi judecători şi ar trebui să aibă 15.000, pentru că altfel cererea de servicii în acest domeniu depăşeşte oferta şi deci apare corupţia, primeam tot felul de mesaje să nu-i mai apăr pe corupţi, că uite, i-a arătat la televizor. Da, i-a arătat, şi…?!? Aţi văzut pe vreunul condamnat şi încarcerat? Aţi văzut vreo avere făcută din şpagă, corupţie şi mită confiscată? Aţi văzut vreo căpuşă distrusă altfel decât prin privatizare? Citeam azi-dimineaţă că o firmă din Serbia, RUDNAP, proprietatea unei firme din Cipru, a câştigat un contract de livrare energie la Ministerul Economiei cu un profit de 20 de milioane de euro, mutând vreo trei hârtii, şi alea incomplete. RUDNAP – citit invers – înseamnă PANDUR. Nu cumva va fi fiind legată de foşti şi actuali primari, foşti şi actuali miniştri, foşti şi actuali avocaţi implicaţi în vânzarea copiilor cu vagonul în anii ‘90 şi 2000? Poate mă înşel…
Îmi calc promisiunea făcută. Şi mai scriu despre cum se poate face cinstit şi corect şi reducere de deficit bugetar, şi asistenţă socială, într-o ţară în care dacă tai alocaţia pentru copii, pentru maternitate, salariul mediu şi pensia medie trimiţi o treime din populaţie sub pragul oficial de sărăcie în următoarea lună. E drept, oamenii sunt proprietari de case şi ceva pământ. Dar una din două case este din chirpici, nu are apă curentă, nu are canalizare, nu are toaletă şi baie în casă. E drept, oamenii au ceva pământ. Dar  acel pământ nu le ajunge nici măcar pentru o lună de consum, ca să nu mai spunem că la un moment dat generează mai multe cheltuieli decât venituri. Nimeni nu ar trebui să uite că acum trei ani, 40 de milioane de familii americane aveau case, grădini, chiar piscine, maşini, slujbe. Acum aceste 40 de milioane de familii nu mai au case, grădini, piscine (le-au luat băncile), nu mai au maşini (le-au luat firmele de leasing), nu mai au slujbe (şomajul în SUA a ajuns la 10%, iar acolo şomerii sunt număraţi, nu ca la noi), nu mai au asigurări medicale (iar o extracţie de măsea costă 300 de dolari, nu 30 de dolari).
Guvernul continuă tăierile. Acest sistem poate duce la o anumită uşurare a presiunilor asupra bugetului: aşa s-a întâmplat în anii ‘80 şi ‘90 ai secolului trecut. Dar cu ce preţ? Preţul plătit este mult mai mare decât produsul câştigat.
Oamenii sărăcesc, se îndatorează, începe piaţa neagră, instituţiile publice se deteriorează, capitalul străin pleacă sau nu mai vine, echipamentele se învechesc, dotările publice se strică. În momentul în care începi să tai din cheltuielile publice trebuie să creezi un pachet de stimulente pentru economia reală, pentru crearea de locuri de muncă, pentru economia fiscală, nu cea non-fiscală. Tot nu pricep de ce în România proprietarii de hoteluri de pe litoral şi Valea Prahovei nu plătesc impozite decât patru luni pe ani. De ce bisericile şi învăţământul privat nu plătesc impozite pe clădiri şi terenuri. De ce statul ţine 600.000 de automobile pentru care nu se plătesc impozite. Dar probabil că nu pricep eu înaltele interese de stat…
Pachetele de stimulente economice pot conţine multe. Există cărţi cu liste de stimulente încercate de guverne în diferite perioade de criză economică din care poţi să-ţi alegi ca dintr-un meniu de restaurant. Pentru România de azi, trei sunt crucial de importante: privatizarea (ca să nu mai avem RUDNAP, adică PANDUR, ATIM, adică MITĂ, AGAPS, adică RAPAPS etc.), Banca Rurală şi Banca Socială. Despre privatizare am tot scris. Poate că nu am subliniat destul că dacă un stat ţine o firmă care pierde bani, atunci unii au interese private acolo: TAROM, CFR şi scrieţi dvs. mai multe că le ştiţi mai bine ca mine.
Banca rurală este o bancă formată cu participarea statului (CEC, EXIMBANK, Ministerul Agriculturii etc.), care oferă credite locuitorilor mediului rural pentru modernizarea activităţilor economice şi – apoi – a infrastructurii rurale. Participarea bugetară a statului se limitează la acoperirea parţială sau integrală a unor dobânzi şi la supravegherea corectitudinii procesului. Subvenţiile bugetare nu se mai duc 70% pentru partidele aflate la putere, 30% pentru cei din opoziţie. Ci doar acolo unde oamenii au calculat, au analizat şi s-au hotărât să facă ceva. Sunt sigur că nu vom mai avea comune unde s-au construit trei şcoli care costă cât un port la Marea Neagră, patru biserici şi două sedii administrative.
Banca Socială este tot o bancă de stat – sau parţial de stat – care gestionează sumele de asistenţă socială – nu şi pensiile, mai spun o dată, pensiile nu sunt asistenţă socială, sunt un drept acumulat în timp. Să presupunem că guvernul constată că trebuie să dea burse pentru elevii de liceu din mediul rural sau romi, sau turci. Aceste sume se varsă în Banca Socială sub formă de împrumut, nu ca donaţie, iar banca încheie contracte cu elevii respectivi pe 20-30-40 de ani. Elevul primeşte lunar bani ca să se întreţină la şcoală, dar când iese pe salariu începe să plătească. La fel pentru şomeri, mame cu copii abia născuţi, cei cu venit minim garantat, marginalizaţi sau defavorizaţi. E destul de simplu. Numai să vrei. Numai să ştii.