15.6 C
Craiova
sâmbătă, 4 mai, 2024
Știri de ultima orăOpiniiDe ce Adrian Păunescu nu are nevoie de lacrimile noastre

De ce Adrian Păunescu nu are nevoie de lacrimile noastre

Adrian Păunescu a fost un bărbat cu un noroc remarcabil. Chiar şi atunci când a ieşit din scenă, a avut şansa să o facă pe îndelete, să-şi regizeze plecarea compunând scrisori emoţionante şi beneficiind de cel mai cunoscut teatru modern: televiziunea de ştiri. Dar, în ciuda favorurilor abundente oferite de către soartă, povestea vieţii lui Adrian Păunescu demonstrează puţina însemnătate a norocului în ecuaţia împlinirii umane.
În tinereţe reuşea să scrie într-o singură zi 90 de versuri pe o temă dată, zdrobindu-şi prietenii poeţi cu o creativitate diluviană. Se născuse cu norocul unui talent uriaş, dar şi în momentul istoric adecvat stilului său. Naţionaliste şi pline de patetism, versurile lui Păunescu dansau între minore nuanţe subversive şi majusculele propagandei comuniste. O echilibristică din care s-a hrănit şi succesul cenaclului Flacăra, tolerat de către Partid şi apreciat ca fiind supapa perfectă pentru nemulţumirile tinerilor din anii ‘70. În 1989, Păunescu a avut şansa unei Revoluţii schilodite din care Partidul a ieşit cu un apetit mult mai feroce decât în anemicii ani ‘80. Câţi îşi mai amintesc că, în 1996, Adrian Păunescu a candidat la Preşedinţia României din partea unui partid condus de un fost prim-ministru ceauşist? Soarta i-a adus şi un scaun de senator, dar Păunescu nu este singurul intelectual european cu opţiuni politice îndoielnice. Mai mult, Păunescu nu este singurul intelectual român care şi-a aşezat singur pe umeri mantia de călăuză a neamului. Avem însă dreptul, o spune Orwell, „să ne aşteptăm la o decenţă obişnuită chiar şi din partea unui poet“.
„Mă terorizează tenace până încep să plâng. Plâng de stupoare, de neputinţă, de disperare. Pe înfundate, fără martori, (Adrian) devine canalie“, scria în 1969 femeia care i-a născut lui Adrian Păunescu doi copii. Scriitoarea Constanţa Buzea a publicat un jurnal de o tristeţe sufocantă, ţinut în perioada căsătoriei sale cu Păunescu, pe când acesta nu devenise încă atât de celebru. Acolo sunt rânduri care taie adânc imaginea poetului sensibil şi idealist.
Mult mai târziu, într-un editorial din Jurnalul Naţional, Adrian Păunescu îşi amintea prietenii extraordinari (printre ei Ion Iliescu sau C. V. Tudor), vorbind câteva rânduri mai jos şi despre copiii fiului său, Andrei. „Să nu uit, Andrei are şi copii, nu la fel de realizaţi, din păcate, ca el“, scria bunicul celebru despre nepoţii săi.
Dizidentul Dorin Tudoran, în tinereţe apropiat de Păunescu, rezumă în câteva cuvinte marea greşeală a fostului său prieten: „Există oameni care nu vor recunoaşte nimic din prostiile pe care le-au făcut. Şi, prin asta, nu mai au nevoie de duşmani. Sunt ei cei mai mari duşmani ai lor“.
Acela dintre noi făr’ de greşeală să ridice piatra. Dar căruia dintre noi i s-ar trezi dorinţa de a-şi vedea tipărite scrisorile ticluite în vreme de boală grea? Cui i-ar veni pe limbă sfaturi date poporului de la înălţimea autoritară a patului de agonie? Nu a trecut încă săptămâna de la ultima scrisoare (a patra) publicată de Păunescu, una în care poetul foloseşte vecinătatea morţii pentru a da greutate unor săgeţi politice. Pe vremuri, marii poeţi aveau parte de-o agonie discretă şi de-o înmormântare fastuoasă. Astăzi, la Bucureşti s-a inventat agonia etalată public şi lăţită până la graniţa unui banc macabru.  Inima poetului aproape se oprise, dar nu şi potopul său creativ.
În ciuda norocului său remarcabil, Adrian Păunescu nu a reuşit totuşi să-şi atingă visul. Nu gloria sau puterea le dorea, acestea fiindu-i la îndemână. El visa la eternizare: „Când exişti şi în conştiinţa altora, e ca şi când te-ai transforma din unul în mai mulţi. Astfel, chiar ameninţarea cu dispariţia devine mai puţin eficientă, dacă e să te elimine din conştiinţa tuturor“. E trist că, similar multor intelectuali ai secolului 20, Păunescu acordă întâietate ideilor, nu oamenilor. Victimă a propriei erori, Păunescu credea că versurile sale îi vor asigura, printr-un straniu transfer, supravieţuirea: „Va fi interesantă postumitatea mea. Scrisul meu se va despovăra de biografia autorului, în circulaţia lui printre oameni. Aş fi fost curios să ştiu, totuşi, ce iarbă va răsări, în timp, pe mormântul meu“.
Pe mormântul poetului nu va răsări însă nici un fel de iarbă, căci versurile singure nu-i vor putea conserva memoria. Fertilizatorul memoriei nu este emoţia estetică a poeziei, ci amintirea modelului practic, a faptelor în armonie cu cuvintele. Dar Adrian Păunescu a ratat această miză autoimpusă şi ceea ce putea deveni modelul unei generaţii s-a surpat în propria-i vanitate. Versurile lui vor rămâne, însă mormântul îi va fi sterp, oricât de multe lacrimi se vor vărsa în aceste zile peste el.
Adrian Păunescu a fost un om norocos, dar neamul în care s-a născut nu a primit decât firimituri căzute de la masa destinului său. Probabil că mii de oameni vor participa la înmormântarea poetului, dar care va fi credinţa, care va fi cauza pe care această mulţime o va onora prin prezenţa ei acolo?

ȘTIRI VIDEO GdS

ȘTIRI GdS

157 COMENTARII