Puţini şoimi, mulţi porumbei…

De mai bine de un an, partea dinspre strada Brezoianu a parcului Cişmigiu e plină de mizeria lăsată de porumbei. Pe bănci şi pe alei. Ce mai curăţă din când în când cei care se ocupă de parc se reface în două-trei zile. Când vine o ploaie de dimineaţă, nu spală, ci ridică miasma în parcul-emblemă al Bucureştilor. Porumbeii şi guguştiucii au fost dintotdeauna în Cişmigiu. Nicicând aşa mulţi. Porumbeii. Guguştiucii au cam dispărut, nişa ecologică fiind ocupată de rezistenţii porumbei. Care nu o duc rău. Se vede după cât de graşi sunt. Mănâncă bine. Se găseşte mâncare în Bucureşti. Şi, în plus, nici nu mai au prădători naturali. Şoimii şi vulturii au sucombat în puştile vânătorilor încă de acum două-trei veacuri. Puţini şoimi, mulţi porumbei, în consecinţă, prea multă mizerie.
Situaţia evocată mai sus îşi are corespondentul şi în lumea financiară, unde, de asemenea, „şoimii“ pe cale de dispariţie au lăsat locul „porumbeilor“ producători de mizerie… financiară. Termenul de „hawk“ („şoim“) este asociat în pieţele de capital cu cei preocupaţi în primul rând de stabilitatea financiară şi care au ca principal reper ţintirea inflaţiei. Despre un bancher central care are ca prim obiectiv o politică monetară tare, care să ţină jos inflaţia, se spune că este „hawkish“, după cum cei care favorizează ratele de dobândă scăzute şi o politică monetară laxă pentru încurajarea consumului şi a cererii se spune că sunt „dovish“, fiind asemănaţi cu „porumbeii“.
Ultimii au devenit precumpănitori în perioada de expansiune a creditului, iar de la declanşarea crizei au invadat pur şi simplu peisajul, cerând politici de acomodare care să permită menţinerea pe linia de plutire a actorilor economici care au exagerat la capitolul (supra)îndatorare. Puţini „şoimi“ îşi mai fac loc pe cerul înnegurat al unei lumi financiare distopice. „Porumbeii“ au devenit covârşitori, astfel încât mizeria financiară tinde să o depăşească în proporţii pe cea evocată în parcul Cişmigiu.
După cum „şoimii“ nu mai veghează din înaltul cerului la echilibrul ecologic altădată indestructibil, la fel în lumea financiară sunt foarte puţini aceia care se preocupă de o balanţă judicioasă între masa monetară şi realităţile macroeconomice nemijlocite. „Porumbeii“ s-au înmulţit exponenţial, au devenit mai agresivi decât cei mai înrăiţi „şoimi“ şi ne inundă cu „murdăria“ banilor digitali.
Dacă, în Europa, memoria vătămătoare a hiperinflaţiei din Germania anilor 1923-1926 încă lucrează şi mai deschide în unii dintre oficiali câte un ochi de „şoim“, peste Ocean se vorbeşte cu prea multă uşurinţă despre lupta contra „pericolului deflaţionist“ prin tipărirea nesustenabilă de monedă denumită eufe-mistic „quantitative easing“. După ce, în perioada de inflamare a bulei creditului, Rezerva Federală Americană a privit cu îngăduinţă acest fenomen, ca să nu spunem că a turnat gaz peste foc, acum vine cu măsuri fără precedent pentru a lupta cu pericolul unei recesiuni. Practic, prin mijloace exclusiv monetare, se încearcă o contracarare a tendinţelor naturale ale pieţei traduse prin implozia creditului, reduceri de preţuri şi ajustări ale unor sectoare artificial inflamate de banii pompaţi aberant de băncile comerciale în perioada de „boom“.
Extinderea balanţei Fed-ului la niveluri fără precedent, în vederea cumpărării de produse toxice din piaţa produselor securizate având în spate ipoteci şi bondurile emise de Trezoreria SUA, pomparea de lichidităţi către băncile americane virtual insolvente, ar putea re-prezenta pentru anii viitori mizeria financiară pe care banca centrală de peste Ocean o va lăsa în urmă şi în care ne vom îneca deopotrivă firme, consumatori şi entităţi publice.
În acest peisaj, prezenţa preşedintelui Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, la întâlnirea anuală a Rezervei Federale Americane de la Jackson Hole a reprezentat un fapt insolit. În discursul său, acesta a amintit că politicile monetare nu trebuie numai să răspundă cu măsuri „non-standard“ în faţa dezechilibrelor scoase în evidenţă de criză, dar şi – ca strategie pe termen lung – băncile centrale să aibă curajul să atace cauzele care au dus la aceste anomalii. Astfel, pentru următoarea decadă ar trebui identificate nivelurile sustenabile dincolo de care nu pot fi escaladate datoriile, în paralel cu retragerea excesului de lichiditate şi restructurarea balanţelor de venituri şi cheltuieli ale băncilor, gospodăriilor populaţiei, firmelor guvernelor, dar şi ale băncilor centrale.
Trichet a mai spus că reducerea volumului datoriilor prin inflaţie nu este o soluţie. „Istoria a arătat că devalorizarea monedei prin hiperinflaţie a fost dezastruoasă pretutindeni“, determinând o redistribuţie arbitrară a avuţiei şi creând o povară extraordinară pentru cei nepregătiţi şi în special pentru cei mai slabi. În plus, o astfel de „soluţie“ ar distruge credibilitatea băncilor centrale la nivel mondial şi ar lăsa loc unei noi perioade de neîncredere. A fost un mesaj al „şoimului“ european care are, la rândul lui, penajul cam stricat după înscrierea BCE în campionatul mondial de „quantitative easing“ rostit chiar în cuibul „porumbeilor“ americani de la Jackson Hole. În acest an, sarcina organizării întrunirii anuale respective a revenit preşedintelui Federal Reserve din Kansas City, Thomas Hoenig, singura voce „hawkish“ care se face auzită dinspre banca centrală din SUA. Acesta a schimbat oarecum formatul conferinţei de la Jackson Hole, invitând doar câte un reprezentant al fiecăreia dintre cele 11 reprezentanţe ale Fed, fie directorul de cercetare, fie preşedintele. În anii precedenţi veneau împreună, însă pentru 2010 Hoenig a preconizat invitarea unor şefi de bănci centrale de peste hotare, precizând în mod expres că a făcut acest lucru tocmai pentru a stârni o dezbatere reală între cele două şcoli majore în ceea ce priveşte gândirea politicii monetare. Şeful Fed-ului din Kansas este şi el unul dintre ultimii „şoimi“, iar faptul că, la anul, acesta va pierde dreptul de vot din Federal Open Market Committee ne spune multe. Tot ce putem spera este să nu ne îngropăm în mizeria „porumbeilor“.