Traian Băsescu remodelează scena politică

Ceea ce fusese doar un secret printre profesionişti a devenit public. Efectele politice ale zilei de 6 mai 2010 încep să fie cunoscute. Aceste efecte erau deja măsurate de o mână de meseriaşi ai sondajelor, dar – din diferite motive – ele nu deveniseră publice. Săptămâna trecută, două sondaje publicate arată care au fost rezultatele celei mai proaste decizii pe care a luat-o preşedintele Băsescu în ultimii zece ani, de când este pe prima scenă politică a ţării.
În seara zilei de 6 mai 2010, preşedintele Băsescu a susţinut o declaraţie de presă în care a spus că salariile plătite din bugetul pu-blic vor fi reduse cu 25%, iar pensiile – cu 15%.
În mai puţin de o lună, PDL, partidul de guvernământ, a scăzut în sondaje de la 40% la 15%, iar preşedintele Băsescu, care a dominat autoritar în sondajele de opinie din decembrie 2000 încoace, a trecut de la 45% încredere la 12%.
Cauza acestor modificări impresionante este una singură: publicul a identificat discursul preşedintelui Băsescu drept o cale imorală şi iraţională de a ieşi din criză pe spinarea salariaţilor şi a pensionarilor. Cum publicul român crede că România este într-o criză mai profundă decât alte ţări din cauza corupţiei şi a incapacităţii clasei politice, fraza comună cea mai populară (sau fraza populară cea mai comună) a devenit: „Ei fură şi noi plătim“.
Există precedente? Da, dar nu de această dimensiune.
În ianuarie 1997, după ce pierduseră alegerile, Ion Iliescu şi PDSR erau undeva pe la 20% încredere (Iliescu) şi 15% intenţie de vot (PDSR), după ce fuseseră pe primul loc în alegeri şi în sondaje vreme de şase ani. În ianuarie 1999, C.V. Tudor şi partidul său au căzut brusc la jumătate în încrederea publică şi intenţie de vot (de la 18% la 9%), după ce C.V. Tudor a invitat mine-rii să atace Bucureştiul şi să preia puterea printr-o lovitură de stat. PRM-ului i-au trebuit doi ani să se refacă şi să revină la circa 20%, cât a obţinut la alegerile din 2000, cu C.V. Tudor intrând în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale şi provocând toată sufla-rea subţire a României să meargă la vot pentru a-l vota pe Iliescu – ceea ce dânsul nu cred că visase vreodată. Te şi amuză când vezi figuri de intelectuali rafinaţi pe ecranele televizoarelor vituperând împotriva lui Iliescu, pe care ei înşişi îl votaseră în trecut. Cel puţin o dată.
Multe guverne au trecut prin momente grele în România în ultimii douăzeci de ani, dar nici unul nu a reuşit performanţa de a nu mai fi crezut nici măcar de 10% din populaţie. M-am uitat de curiozitate la indicatorii lunii martie 1998, luna în care Victor Ciorbea a fost demis din funcţia de prim-ministru. În cea mai neagră lună a carierei sale politice, Victor Ciorbea avea totuşi 23% încredere, Traian Băsescu, un ministru vocal al acelui guvern nefericit, avea 36%, Adrian Năstase – 26%, preşedintele Emil Constantinescu – 46%, până şi preşedintele Camerei Deputaţilor, prin tradiţie la coada plutonului, Ion Diaconescu, avea 17%.
Acum însă guvernul Boc are mai puţină încredere decât parlamentul (o inovaţie absolută la scară istorică!), iar primul-ministru este sub 10% grad de încredere. Vă reamintesc ce înseamnă această cifră: orice ce ar spune Boc, de bine sau de rău, de trecut sau de viitor, de economie sau de societate, numai unul din zece români îl crede. Dacă Emil Boc are ceva important de comunicat publicului şi vrea să fie ascultat, trebuie să-i folosească pe Teo Trandafir, Elodia sau Mircea Badea, pentru că vorbele lui cad alături de urechea publicului.
Ce consecinţe a avut acea declaraţie a preşedintelui Băsescu, inutilă şi ineficientă?
În primul rând, şi-a sabo-tat propriul proiect politic, singurul său proiect politic, de fapt: în nici un caz, în nici o circumstanţă, preşedintele Băsescu nu mai poate mobiliza parlamentul şi publicul să organizeze un refe-rendum pentru schimbarea Constituţiei, respectiv pentru reducerea numărului de parlamentari şi instituirea Parlamentului unicameral. Rămânem deci cu structura puterii legislative negociată la începutul anilor ‘90 între Ion Iliescu, Radu Câmpeanu şi Corneliu Coposu. Care astfel devin părinţii fondatori ai României democratice posttotalitare.
În al doilea rând, deşi încrederea şi intenţia de vot sunt reversibile, este foarte greu de crezut că PDL va reuşi să mai ajungă la 31-32% din voturi la alegerile locale şi parlamentare din 2012. Căderea bruscă a PDL a generat reapariţia partidelor populiste şi extremiste: în iulie 2010, PRM are deja 8%, iar Partidul Poporului al lui Dan Diaconescu are 7%. Am mai văzut acest film şi în 1992, şi în 2000. Când partidele mari scad, apar micii competitori care, cel puţin pentru un mandat, au destulă energie să încurce lucrurile pe scena politică. Aceste partide mici creează confuzie printre votanţi, în teatrul de operaţiuni politice, în mass-media şi în cancelariile europene, astfel încât cine încearcă să se întoarcă în graţiile publicului găseşte drumul aglomerat.
În al treilea rând, cele două partide clasice deja, social-democraţii şi liberalii, au fost împinse în sus fără să facă absolut nimic, exact ca şi PDSR în anii 1997-2000 şi ADA în 2003-2004. Fără nici un efort, Crin Antonescu i-a dus pe liberali de la 15% la 25%, iar Victor Ponta, cu adevărat născut sub o zodie norocoasă, a reîntors PSD de la 30% la 45%. Cu discursul său neinspirat, Traian Băsescu a anulat orice speranţă şi orice şansă să mai apară un partid de stânga în România. Traian Băsescu i-a învins rând pe rând pe şefii social-democraţilor, dar a creat condiţiile ca, pentru prima dată după 1992, social-democraţii să obţină majoritatea absolută în vot direct. Din 2012 vom avea, probabil, guvern monocolor. Iar dacă înţeleg eu bine spiritul românilor, în 2014 vom avea preşedinte liberal. Românii nu mai dau nimănui puterea absolută.  
Traian Băsescu intră astfel în istorie mai frecvent prin greşeli decât prin acţiuni pozitive: din greşelile lui îl avem pe Gigi Becali europarlamentar, din greşelile lui îl vom avea pe Ponta prim-ministru, din greşelile lui procesul de reformare a PSD se opreşte, din greşelile lui, Dan Diaconescu va intra în parlament, cu toată lista lui de dosare de trafic de influenţă, corupţie şi şantaj.  
Curăţenia morală a clasei politice se amână pentru încă un mandat. Poate două. Dacă Traian Băsescu nu ia modelul lui Iliescu din mandatul 2000-2004. Schimbarea la faţă. E greu să te duci la „bătrânul edecar“ să te înveţe cum să schimbi cursul. Dar, dacă te iei după mintea lui Cristian Preda, Sorin Voinescu şi a Monicăi Macovei, ajungi să-l votezi pe Crin Antonescu ca să nu iasă Dan Diaconescu preşedinte. Adică să-l aduci pe Patriciu la putere….