Cazul Dan Diaconescu şi ziaristul Promo. Cazuri de siguranţă naţională?

Dan Diaconescu se adaugă la o listă deja lungă de suspecţi că storc bani sau alte avantaje, sub presiune, ameninţare şi şantaj de la miniştri, primari, politicieni sau simpli particulari. Diaconescu minte. Nu e primul ziarist arestat „pentru un promo“. Ziaristul Liviu Man, de la Cluj, a fost primul ziarist arestat tot pentru „promo“. Se întâmpla în octombrie 2006, cu vestitul lot Gazeta, acuzat tot de şantaj şi ceva în plus: grup infracţional. Pe lista ziariştilor „Promo“ tronează Sorin Roşca Stănescu, acuzat şi el de şantaj, în noiembrie 2009, de către şeful Agenţiei Naţionale de Integritate. Dar cum acţionează el, ziaristul-promo? Cât de răspândită e specia lui în breasla gazetarilor, tot mai desfigurată de inşi cu apucături de rackeţi?
Ziaristul-promo acţionează după tipicul rackeţilor: anunţă, în particular sau în public, o mare anchetă cu informaţii, desigur, compromiţătoare. Odată avertizat, subiectul anchetei are două posibilităţi. Fie execută o comandă, plăteşte. În acest caz, ancheta se opreşte. Fie nu execută, nu plăteşte. Şi atunci începe teroarea. Aşa numitele investigaţii curg gârlă, la pachet cu acuzaţii fără acoperire, minciuni amestecate cu adevăruri, insulte, calomnii. De regulă, îl găsim pe ziaristul-promo în slujba unor partide sau politicieni.
Rackeţii de presă, ziariştii-promo, pretind că investighează. Ei îşi iau drept scut interesul public, pe care, în realitate, îl trădează, servind interese particulare, ale lor sau ale altora. La adăpostul „interesului public“, ziariştii-promo fac avere.
Iar unele averi par greu de justificat pentru un simplu gazetar, oricât de talentat ar fi el, mai ales când organizaţiile lor de presă raportează ani în şir profit zero sau chiar pierderi. Este şi cazul lui Dan Diaconescu, cazul SRS şi al altora ca ei, proprietari de vile sau alte bunuri de lux. Iată argumentul cu care Roşca Stănescu îl apără pe nou-intratul în clubul select al acuzaţilor de şantaj: „Nu cumva restrângerea unor drepturi a şi început? Printr-un avertisment dat tuturor jurnaliştilor de investigaţie? În sensul că, «dacă ne investigaţi, ne şantajaţi»?“.
Unii miniştri ai cabinetului Boc au ajuns să se plângă public că au devenit ţintele unor campanii de presă deoarece au refuzat să încheie contracte de publicitate cu trusturile mogulilor. Sigur, pentru astfel de acuzaţii grave mai e nevoie şi de ceva probe sau măcar de ceva indicii, ceea ce sus-numiţii n-au prezentat. N-au făcut-o dintr-un motiv simplu: au fost vremuri când tot ei – alături de majoritatea politicienilor – au acceptat şi încurajat acest mod de a face presă. Adică, şi-au cumpărat liniştea sau au cedat presiunilor exercitate de rackeţii din presă, semnând contracte de publicitate.
În ultimii ani, comportamentul de rackeţi organizaţi în grupuri infracţionale s-a generalizat şi sofisticat. Cu câteva excepţii – două-trei televiziuni generaliste şi câteva ziare care pot fi numărate pe degetele de la o mână -, restul presei a preluat metodele ziaristului-promo. În toţi aceşti ani am auzit zeci de nume de ziarişti-promo, cu preţuri fixe pe „anchetă“, variind între câteva sute şi câteva mii de euro. Cu toţii au practicat sau încă practică şantajul soft sau hard. În vremuri de criză, agresiunea la adresa banului public creşte progresiv, fiind singurul disponibil într-o piaţă în care veniturile din publicitate s-au prăbuşit la jumătate.
Am descris în amănunt acest mecanism în textul „La moartea presei cu etaj“, publicat în ianuarie 2010. Modelul primitiv, brutal, de a stoarce bani s-a îmbunătăţit şi sofisticat în ultimii ani în interiorul marilor trusturi: contracte de consultanţă cu politicieni, ştiri cumpărate de la diverse ministere, campanii publicitare mascate, emisiuni electorale pe bani nemarcate ca atare. De pildă, trustul lui SOV a însemnat în ultimii doi ani un vehicul de presiune politică, un instrument de propagandă pus la dispoziţia partidelor, iar reprezentanţii fiscului l-au descris ca pe un uriaş mecanism de evaziune fiscală.
Diferenţa între Diaconescu şi jucătorii mari pare să fie doar de stil şi de ţinte, metoda utilizată fiind comună. În timp ce trusturile lui Vântu şi Voiculescu se ocupau zilnic de miniştri, parlamentari şi înalte figuri politice, Dan Diaconescu a virat spre personaje mai mici: figuri provinciale, dar cu potenţial.
Între două numere de circ, între un pitic porno şi un nou episod Elodia, Diaconescu mai bagă şi un „promo“. Nici nu se vedea. S-a strecurat, astfel, aproape neobservat, breasla reproşându-i OTV-ului doar conţinutul de tomberon. Mare scofală, nu cu mirosul pubelei îşi bătea Diaconescu, în fiecare seară, capul.
Văd un ziarist spumegos cum infierează la TV, pe bună dreptate, conţinutul mizerabil, antijurnalistic de la OTV. E şi asta o problemă, dar nu cea mai mare. Gravă este raketizarea presei, infestarea ei cu specia „promo“. Or, despre asta, ziariştii spumegoşi nu prea vorbesc, pentru că sub ei s-au născut şi proliferat ziarişti dubioşi, mercenari fără scrupule sau viitori oameni de afaceri de mare succes în relaţii cu statul precum Bogdan Chireac şi Melania Mandas Vergu. Pe ei, ziaristul spumegos i-a avut colegi ani de zile, fără să le aibă astăzi ceva de reproşat.
Din acest punct de vedere, decizia CSAT, de a include un anumit mod de a face presă la capitolul vulnerabilităţi la adresa siguranţei naţionale pare justificată, dar tardivă. Cancerul s-a răspândit prea tare şi va fi greu de extirpat. Unde mai pui că veţi auzi, de azi încolo, un urlet general despre dictatură, moartea libertăţii presei şi a libertăţii de exprimare. Cum adică, presa e un pericol la adresa siguranţei naţionale? Abuz! Crimă! Şi se vor găsi destui să intre în corul bocitoarelor sau să le ţină isonul.
La capitolul vulnerabilităţi la adresa siguranţei naţionale, un document CSAT menţionează „fenomenul campaniilor de presă la comandă, cu scopul de a denigra instituţii ale statului, prin răspândirea de informaţii false despre activitatea acestora“ şi identifică „presiunile exercitate de trusturi de presă asupra deciziei politice în vederea obţinerii de avantaje de natură economică sau în relaţia cu instituţii ale statului“. În documentul CSAT se mai menţionează: „Alte vulnerabilităţi identificate se referă la evaziunea fiscală, contrabandă, practicile specifice economiei subterane, precum şi crimă organizată care încearcă să-şi exercite influenţa asupra mass-media, instituţiilor statului şi decidenţi politici“.
Prea mult? Poate prea târziu.