Acasă Opinii La porţile iadului

La porţile iadului

-

Cine are ghinionul să se îmbolnăvească, ba, mai rău, să ajungă la secţia de urgenţă a unui spital din România va afla sau va vedea cum arată iadul; infernul din sistemul sanitar autohton. În plus, dacă va scăpa cu viaţă, abia atunci îşi va păzi cu străşnicie sănătatea, acest dar de la Dumnezeu pe care mulţi dintre noi nu ştiu să-l preţuiască.
Se spune că numai cine a cunoscut suferinţa cauzată de boală poate deveni mai bun, mai tolerant şi chiar mai înţelept. Se pare, însă, că asemenea… consecinţe, benefice întregului organism social, nu îi ating şi pe cei care se ocupă cu treburile sănătăţii oamenilor.
Se mai spune că numai în faţa bolii şi a morţii suntem egali. Ne convine sau nu, este un adevăr. Dar tocmai acest adevăr devine excesiv de dureros atunci când Sănătatea, a se citi sistemul sanitar, încearcă să accentueze, cu sârg, chipul bolii. Aveam să-l cunosc şi eu, la Secţia de urgenţă a Spitalului Universitar din Bucureşti, în calitate de însoţitor al unei persoane din familie, nevoită să apeleze la „urgenţă“.
Recunosc, atmosfera din spitale mă deprimă. Şi refuz să cred că un om normal poate trăi sau percepe altfel – evident, la noi – locul unde ar trebui să te faci bine, dar de unde te întorci, uneori, mai bolnav decât ai fost. Situaţia este cunoscută de cei care mânuiesc bugetul Sănătăţii. Şi totuşi, douăzeci de ani scurşi în deplină libertate de posibilă schimbare nu ne-au adus mai aproape de nivelul lumii civilizate. Dimpotrivă! Ne-au aruncat în haos, în coşmar; la porţile iadului aşteptării, al chinului prelungit.
Pentru câteva ore bune, am intrat într-un tablou al fugii din faţa morţii. Dezastruos regizat, dacă privim din perspectiva eficienţei „tratamentului“ aplicat şi a promptitudinii lui. Excelent de bine pus la punct pentru un film documentar care s-ar putea intitula „Între iadul minor şi iadul major“. Şi am convingerea că medicii implicaţi nu sunt răspunzători de dramatismul acestui scenariu. Iată cum se derulează: de cum intri pe uşă, constaţi o nelinişte generală, alimentată de un du-te-vino permanent, întrerupt, din loc în loc, de tradiţionala coadă – paralelă cu unul din pereţi sau perpendiculară pe direcţia uşii, şi de alte multe cozi „minore“. Mergi la „Recepţie“, adică la „Informaţii“, unde ţi se completează o fişă cu numele şi datele de identificare. De aici, eşti îndrumat spre un fel de „Triaj“. O asistentă îţi ia tensiunea şi te trimite la cabinetul „Consultaţii“. Următorul „popas“ este la „Deşocare“, unde se stabileşte gradul urgenţei: minor sau major, după cum este iadul fiecăruia. Încerc să aflu de la o doctoriţă care sunt „urgenţele minore“ şi care sunt cele „majore“. „Cele minore pot aştepta până la două ore (am uitat să spun că bolnavii aşteaptă tot timpul în picioare, sprijinind pereţii, în afara celor care sunt culcaţi pe tărgi – n.r.). Urgenţele majore sunt cazurile grave – infarct, comoţie cerebrală, care au prioritate“, mi se explică. Dar ambele grade de urgenţă se „întâlnesc“, într-un mod straniu, la „Deşocare“. Aici ţi se afundă drumul. Între timp, pompierii SMURD aduc câţiva boschetari în stare… ambiguă. Şi ei au prioritate. Cei mai nedreptăţiţi sunt bolnavii cu „urgenţe minore“. Epuizaţi de boală, trimişi de la o uşă la alta, se pierd prin furnicarul pacienţilor, într-o învălmăşeală continuă. Spaţiul este impropriu: nu există o sală de aşteptare adecvată.
Iar drumurile se întâlnesc tot la „Deşocarea“-mumă. Ea te trimite la EKG, apoi la
ecograf… etc., etc.
Cu asemenea „organizare“, medicii şi asistenţii sunt suprasolicitaţi, pacienţii – livizi de suferinţă, iar însoţitorii lor – nerăbdători să afle diagnosticul. „Avem 400 de cazuri pe zi, iar în România oamenii nu sunt civilizaţi“, spune un medic de la „Deşocare“. Poate vrea să spună „bolnavii se simt atât de rău, încât aproape dau buzna în cabinete“. Să mai vorbim de un minim respect cuvenit drepturilor omului?!
În sfârşit, este aici, pe holurile mult prea strâmte pentru atâtea rânduri de aşteptări, o solidaritate de priviri şi nedumeriri cum n-am mai întâlnit. Un tânăr, venit cu soţia, probabil „încadrată“ la „urgenţă minoră“, exclamă revoltat: „Şi în război cred că e mai organizat!“. De ce lipseşte, oare, tocmai organizarea? De ce sunt plimbaţi bolnavii de la un cabinet la altul – până uită unde trebuie să mai ajungă, cu „aparţinătorii“ lor cu tot?, cum titrează un anunţ lipit pe uşa cabinetelor – „În atenţia pacienţilor şi a aparţinătorilor“. Dar cine mai are timp pentru detalii lexicale într-un loc unde iadul dezordinii şi al suferinţei vorbeşte suficient de grăitor despre problemele din România mileniului III, ce par fără rezolvare?, mă întreb şi eu după cele aproape patru ore petrecute pentru o „urgenţă minoră“, în calitate de „aparţinător“…
Ce mai contează? Noi să fim sănătoşi!

ȘTIRI VIDEO GdS

21 COMENTARII

LIVEVIDEO Dezbaterea președintelui Iohannis cu jurnaliști și politologi

Dezbaterea anunțată de Klaus Iohannis, înaintea turului doi al alegerilor prezidențiale, începe la ora 19.00, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, fiind organizată...