Ultras – între onoare şi furt

Chiar dacă nu învingem foarte des în Bucureşti, şi cu atât mai rar de o manieră categorică, mulţi dintre fanii Ştiinţei, prezenţi sau nu la meci, nu au putut să zâmbească după termina-rea partidei. Brigada „Blue Lions“, cea mai veche din galeria Universităţii, a oferit subiectul dezamăgirii. Motivul a fost pierderea/ deposedarea/ furtul bannerului B.L. de către un parpanghel din cartierul Giuleşti care, cu multă „abilitate“, a subtilizat în extazul şi neatenţia din finalul meciului acest obiect din rândul galeriei noastre.
Ce înseamnă asta? Multă lume nu ar fi interesată de acest subiect, preferând să se bucure de victoria Universităţii. Ultraşii craioveni însă nu pot sărbători. Această ultimă pierdere a mai adus alt croşeu istoriei şi tradiţiei pe care o are gale-ria alb-albastră.
Bineînţeles, această pagubă nu a scăpat ne-dezbătută şi de către alţi suporteri din ţară, pe un site dedicat fenomenului ultras ajungându-se chiar la a pune semnul egalităţii între codul onoarei şi furt.
În lumea ultras de astăzi, nimic nu mai e sfânt, nimic nu mai conţine vreo urmă de onoare. Deşi îi place să fie privit ca un element spectaculos, ultraşul român din prezent se vede cu trei clase peste toţi, deşi orice comparaţie cu străinătatea stârneşte râsul.
Cu extrem de multă uşurinţă, s-au copiat stiluri, modele, concepţii şi chiar şi înclinaţii politice din rândul galeriilor din străinătate. Şi, până la urmă, nu ar fi un lucru rău nici asta, dacă nu le-am etala ca fiind ale
noastre.
Până la realizarea vise-lor de mărire, peluzele ţării etalează generaţii teribiliste, care au învăţat că băutul şi scandalul sunt obligatorii când vine vorba de fotbal. Acestea au impus, cu ajutorul celor care au acceptat, şi o ţinută corespunzătoare, moda emo-fancy-trendy-ultras fiind un must-have. Nu mai contează echipa ta, ci doar freza cool, ochelarii de soare în lumina nocturnei şi, bineînţeles, gentuţele şi accesoriile, căci cat-walk-ul peluzei ahtiate de hi5 nu te-ar primi altfel. Tot aici, pentru a intra în piramida ierarhică a brigăzii, ai de ales între nişte acte de sălbăticie, care să deranjeze cetăţenii prin deplasări şi să arate că tu eşti din categoria „durilor“, ori trebuie să fii pe post de mascotă.
Nu se mai promovează calitatea şi mentalitatea. Se poartă numărul şi kilogramele, deoarece trebuie să pară cât mai mulţi şi mai tari dacă se ajunge la un „fair-fight“.
Vorbind de alte lucruri visate, fair-fighturile în România practic nu există. Dacă s-ar face, ar fi cu bodyguarzi sau, extrem de rar, cu ultraşi din epoca de piatră (cu bolovani) sau din cea de fier (cu lanţuri şi cuţite).
Ultraşul român „şme-cher“ reprezintă fanul care manipulează masa pentru patron, contra favorurilor aferente serviciului executat sau care fuge cu cotizaţiile brigăzii, ori cel care se bate cu jandarmii şi face ce vrea, ştiind că nu va păţi nimic, având spatele protejat. Tot aici intră şi cel care aleargă copiii veniţi la meci şi pe urmă se laudă cât e de smardoi, cel care face capturi cu ajutor exterior, cel ce se dă cu interlopii, fulminând cu cel căruia i se pare că e tare să se afişeze la stadion, deşi el nu are habar cine cu cine joacă.
Vorbim de onoare, dar fenomenul ultras actual nu are nimic din aşa ceva. Totuşi, ne place să apelăm la coduri şi la respectarea lor. De ce oare mulţi dintre cei vechi s-au retras de mult din peisajul grobian creat de noii fanatici?
Noapte bună, modă veche, modă ultras! Bună dimineaţa, generaţie nouă şi maimuţăreală!