Şi totuşi, românii…

Viaţa de român al începutului de secol XXI este grea. Nu vă spun o noutate. Fiecare dintre noi gustăm din fierea chinului de zi cu zi. Rate la bancă, datorii la întreţinere, teama că ne putem pierde locul de muncă, teama de boala care ne poate condamna la o internare în infernul numit spitalul orăşenesc, dezgustul faţă de minciuna şi corupţia în care se bălăcesc cei care ne hotărăsc destinul şi ne călăuzesc sufletele. Unde mai sunt românii noştri? Au fost ei înghiţiţi de mlaştina disperării? Au renunţat la luptă?
Românii noştri nu au fost învinşi, doar că nu sunt vizibili altfel decât ca o mulţime pe care, aparent, politicienii o manipulează după propria poftă de farisei. Aşa că realitatea este alta decât îşi închipuie aceşti politicieni care, în prag de campanie electorală, se joacă de-a sondajele şi-şi pregătesc tolba plină de minciuni cu care să ne ademenească votul.
Am cunoscut doi români, doi craioveni. Pentru că nu am autoturism propriu, călătoresc des cu taxiul şi astfel i-am cunoscut pe cei doi români ai mei. Doamna Mara, o numesc utilizând un nume pe care mi l-am imaginat gândind la firea ei blândă, este pensionară. A lucrat zeci de ani în contabilitate. „Cifre multe, domnule dragă, cifre multe şi la fel de multă răspundere“, mi-a mărturisit, în timp ce conducea cu îndemânare maşina pe străzile pline de gropi ale Craiovei. „Copiii sunt toţi trei realizaţi. Fata în ţară, băieţii sunt în străinătate. Au muncit mult, i-am ajutat şi eu cu ce am avut puterea“. Câteva lacrimi abia simţite i-au întrerupt preţ de câteva clipe şirul cuvintelor. Mi-a zâmbit, parcă ruşinată de clipa de slăbiciune. „Soţul, Dumnezeu să-l odihnească, a murit şi m-a lăsat singură, aici, în lumea asta. Ce să fac? Să stau? Singurătatea şi inactivitatea mă omoară! Atunci m-am hotărât să fac taximetrie. Şi muncesc şi nu sunt singură. Cunosc oameni, vorbesc cu ei, aşa cum vorbesc şi cu dumneata“.
Am privit la chipul acestei femei. Un chip în care blândeţea a fost dăltuită de suferinţă. Chipul unei femei aparţinând neamului meu, o femeie care nu renunţă la luptă. Cândva am auzit o vorbă de la taică-meu, Dumnezeu să-l ierte: „Mă, românii îmbătrânesc frumos şi mor în picioare, aşa să ştii!“. Am redescoperit valoa-rea acestor cuvinte ascultând povestea aproape şoptită a doamnei Mara. Nu s-a tânguit, nu s-a plâns de pensia mică sau de răutatea oamenilor. Şi-a mărturisit doar propria cale de a supravieţui cu demnitate chinului la care suntem supuşi de uscăturile pădurii milenare – numită poporul român.
Peste câteva săptămâni am cunoscut alt român. Un tânăr, cu chip hotărât, politicos şi calm. Conducea taxiul cu dibăcie şi seninătate, ca şi când aglomeraţia de pe străzile oraşului nu ar fi decât un mic inconvenient şi nu prilej de stres, de înjurături şi pierdere de timp. „Domnule, eu am un frate în Italia. Muncim cu rândul, câte şase luni, la o firmă. Taximetria este afacerea mea de şase luni, din ţară. Vă spun că românii noştri sunt muncitori. În Italia muncim din greu, nu suntem cum zic ăia prin presă. Nu despre români se scrie prin ziarele italienilor, da’ nu insist mai mult, că nu sunt rasist. Românilor trebuie să le dai un salariu bun, conform cu munca lor, nu să-ţi baţi joc de ei. Şi să le dai lege, să nu fie nimeni mai presus de lege. Noi să fim sănătoşi, că sănătatea e mai bună decât toate!“, şi-a încheiat optimist mica prelegere. În câteva cuvinte, acest român al meu mi-a descris mai bine decât un analist politic sau decât un sociolog cum sunt românii. Şi iarăşi mi-am amintit că românii, românii adevăraţi, îmbătrânesc frumos, muncind de la tinereţe până la bătrâneţe şi că mor în picioare, dând tribut morţii cu demnitate. Românii adevăraţi există şi fiecare dintre noi ne putem regăsi printre ei. Românii noştri blânzi, harnici şi cuminţi. Românii noştri neştiuţi…