…aşa etichetează presa italiană de luni România. Luaţi-vă infractorii înapoi! E o adevărată isterie, paranoia. Românii sunt cu imaginea la pământ în Peninsulă. La Bucureşti, chestia tinde să ducă la altă paranoia, pe dos. Facem pe victimele „unei campanii de presă“, a clasei politice italieneşti care manipulează cazurile izolate. Ne dăm victime când, de fapt, femeile violate la Roma, atacate, jefuite, ameninţate, lovite şi bărbaţii tâlhăriţi sunt cu adevărat victime. Românii – ţigani sau neţigani – fac ceea ce presa italiană scrie că fac. Nu sunt invenţii; de aici trebuie plecat. România este o societate violentă şi exportă în aceste vremuri violenţă, odată cu trei milioane de oameni plecaţi în căutarea unei vieţi mai bune. Să nu ne ascundem după deget. Autorităţile italiene nu au luat măsuri din timp pentru a preveni ce se întâmplă acum în zonele populate de imigranţi. Nici cele româneşti nu au trudit cine ştie ce să întreprindă ceva pentru a preveni, a izola, a pedepsi pe cei ce se plasează în afara legii. Rezultatul: străzile oraşelor noastre nu sunt sigure. Nici avutul nostru, nici vieţile noastre. Politicienii noştri vorbesc despre „siguranţa cetăţeanului“ pentru că se simt cu musca pe căciulă, dar ei o fac cum ar vorbi de funie în casa spânzuratului. Au simţit că nu e ceva în regulă, că s-a ajuns prea departe, că tulburările au depăşit limita acceptabilă şi au introdus în discursul lor, mai nou, aceste vorbe care în gura lor sunt nişte vorbe goale. Pentru că de făcut nu au făcut nimic să oprească valul de violenţe care loveşte ţara de la un timp – odată cu criza.
Poliţia Română, complet depăşită, se ascunde în spatele câtorva comunicate. Aşa cum a făcut după violenţele de la Urziceni, dintre două clanuri de ţigani, după atacul soldat cu morţi de la Braşov, dar comis de basarabeni, se pare, după jaful asupra unei bănci la Cluj, după caftelile în masă de la Arad şi Constanţa, ca şi după altele mai vechi, la Craiova şi Braşov. Acestea sunt alternate cu imagini spectaculoase, dar ridicole cu mascaţi care intervin în forţă, de ochii lumii – cascadorii râsului. Cauza acestei debandade din poliţie, aşa cum ne relevă şi cazul violenţelor petrecute sâmbătă seară la un moll din Bucureşti, este aceasta: între „oamenii ordinii“ şi „lumea interlopă“ distanţa este greu de depistat, uneori este, de fapt, zero. Adesea, poliţistul ia partea nu a păgubaşului, a celui lovit, ci a agresorului, a tâlharului. Mai rău, poliţişti infractori şi infractori poliţişti găseşti câţi vrei în paginile ziarelor. Ca la Piteşti şi Iaşi, ca să citez două cazuri recente. Cazul „Preda“ – şeful de clan şi om al poliţiei în acelaşi timp – e strigător la cer. De aici vine îndrăzneala infractorilor, de aici vine convingerea lor că rămân nepedepsiţi, că ei fac legea în cartiere şi chiar în oraşe întregi. Poliţia – care ar trebui să fie „low-inforcement“, cea care impune respectarea legii – este neputincioasă. Asta, pentru că are mai puţini poliţişti decât are nevoie, că nu este echipată suficient, că are un buget prea mic, că nu are legi bune etc. Dar problema problemelor rămâne compli-citatea între cei care ar trebui să fie tabere adverse. De aici lipsa de autoritate şi interesul de a nu eradica infracţiunile.
Poliţia ar trebui să comunice intens cu populaţia. Să iasă la televizor, să explice ce se întâmplă, să spună ce măsuri a luat, cum trebuie să se comporte cineva dacă este atacat, cum să se organizeze pentru a face faţă infractorilor care au ieşit la drumul mare şi atacă fără complexe oameni paşnici… Ce face poliţia în aceste zile? S-a ascuns! Tace ca mortul în păpuşoi. Oare nu există nici un om cinstit în poliţie? Unul care să aibă curajul să spună adevărul, să se facă înţeles de o populaţie care are un maxim sentiment de nesiguranţă în aceste zile?
