Ştirile negative sunt la ordinea zilei. Fabrici care se închid, bănci care intră în faliment, căderi inimaginabile ale cotaţiilor la bursă, deficite bugetare majorate şi pachete de ajutoare guvernamentale oferite unor oameni care vin la cerşit cu avionul privat.
Nu vreau să discut cauzele acestei crize. Nu sunt de specialitate şi nici nu vreau să fac vreun efort să mă documentez. Pentru că această criză nu mă afectează în mod direct nici pe mine, nici alte milioane de oameni care trăiesc de mai bine de două milenii pe plaiurile Daciei. Vom resimţi ceva dureri – poate că ratele la bănci pentru maşină, apartament sau pur şi simplu consumul personal vor pune probleme („unde naiba s-au dus cei zece mii de euro pe care i-am împrumutat astă-vară doar cu buletinul ?“), căci una e să plăteşti 300 de euro rată la 3,2 lei un euro şi cu totul altceva este să plăteşti la 4,4 lei pe un euro. Poate că vărul Vasile, care câştiga trei mii de euro pe lună vânzând apartamente unor oameni care se îndatorau pe 35 de ani să le cumpere, va rămâne ceva timp fără serviciu. Poate că mătuşa Dorina nu-şi va cumpăra un Peugeot nou şi-l va folosi încă pe cel de acum doi ani, chiar dacă e verde şi nu roşu, cum se poartă anul acesta. Dar vom trece şi peste aceste dureri dacă mintea ne rămâne limpede şi conduita dreaptă.
Căci este o lecţie de tras şi din această întâmplare a marii crize a creditului. Datoriile fără acoperire nu sunt bune, indiferent în ce sistem social trăieşti. Am mai scris despre aşa-zisul „comportament imperial“ al politicienilor americani, despre care am auzit prima dată în 1990, la o întâlnire la Washington. L-am recunoscut apoi în luări de poziţie, acte de guvernare şi opinii exprimate în diferite ocazii. În esenţă, conduita imperială americană – repet, este o psihologie a elitei politice, nu a oamenilor obişnuiţi – spune următoarele: SUA sunt cel mai mare stat al lumii, au o societate democratică şi o economie bazată pe legile pieţei; au cea mai mare armată din lume şi sunt jandarmul mondial, singura forţă militară care răstoarnă guverne şi reinstaurează democraţii. Lumea întreagă trebuie să le fie recunoscătoare pentru acest rol şi să plătească pentru el. Ca urmare, dolarul nu este moneda naţională americană, ci moneda universală a întregii lumi. Deci, americanii se pot împrumuta mult peste cât produc (datoriile americane sunt azi mai mari decât întrega producţie anuală mondială), costul creditului american este cel mai mic din lume, iar deficitul lor bugetar este atât de mare, încât, dacă ar fi să ia un împrumut de la FMI, nu s-ar califica pentru el.
Teoria conduitei imperiale este mai accentuată la republicani decât la democraţi. Dar nu sunt diferenţe majore între cele două partide în această privinţă. Diferenţele între democraţi şi republicani apar în felul în care privesc societatea (democraţii respectă mai mult minorităţile) şi guvernarea (democraţii sunt adepţii reducerii deficitului bugetar şi limitării creditului).
Această teorie imperială este copiată de politicienii britanici în cel mai mic detaliu. Ca urmare: dacă e o criză la Chrysler, republicanii se reped să împrumute compania cu miliarde de dolari (în 1982, 1991 şi 2008), fără a se gândi că această companie produce scump şi prost şi poate ar fi mai bine să o lase pradă forţelor pieţei, unde WV, Honda, Toyota şi Renault ştiu să producă mai bine. Dacă pică o bancă sau un fond de investiţii, republicanii se reped să trimită sute de miliarde de dolari în conturile lor, pentru simplul motiv că nu vor să lase acţionarii importanţi ai acestor firme fără proprietăţi. Britanicii fac la fel şi presează alte guverne să-i copieze când este vorba de proprietăţi americane sau britanice.
Ce face un stat condus de politicieni poate la fel de buni, dar fără ideologia imperială la capul patului? Voi da doar exemplul Suediei, prinsă şi ea în criza financiară, imobiliară şi a industriei auto ca multe alte ţări. Planul anticriză al Suediei are 5 (cinci) puncte: materiile prime vor fi importante, aşa că suedezii deschid trei-patru mine noi de aur şi argint pe an, revitalizează minele de cărbuni şi investesc în domeniul silvic, pentru că lemnul se scumpeşte mereu; introduc un program de economisire a energiei, pentru a putea exporta surplusul, care se vinde la preţuri bune; oferă o compensaţie celor care îşi vând maşina mare şi cumpără una mai mică pentru a reduce poluarea şi a scădea consumul de petrol; continuă să investească în case, şcoli, spitale şi drumuri în aşa fel încât suedezul de rând să nu aibă nici o problemă când trebuie să apeleze la serviciile publice. Ca să nu mai spun că întreg guvernul suedez încape în Palatul Victoria, unde stau numai primul-ministru şi secretarul general al guvernului. La noi, fiecare ministru cu palatul lui. Şi te mai miri că toţi vor să fie miniştri.
Soluţiile crizei din Dacia sunt simple. Depinde însă ce ideologie avem.
