Mulţi au fost de-a dreptul dezechilibraţi de felul în care au evoluat lucrurile după alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008. Unii au avut tentaţia de a se arunca de pe bloc, ca Traian Ungureanu, alţii au văzut cu ochii lor reîncarnându-se fantoma FSN-ului, cu care încă se luptă la mulţi ani după ce a dispărut. Ca în scrierile lui Ilf şi Perov: la douăzeci de ani după, până şi Alina Mungiu recunoaşte că FSN-ul s-a spart, dar dânsa mai crede că el încearcă să se refacă.
Faptele sunt simple. În mai puţin de o lună după alegerile din noiembrie 2008 s-a format un guvern PD-L – PSD, cu peste 70% susţinere în parlament şi mai bine de 60% susţinere din partea publicului. Dacă vă încurcă literele, să simplificăm spunând că este vorba de o alianţă între partidul lui Traian Băsescu şi cel al lui Ion Iliescu. Fapt de neimaginat cu nici două săptămâni înainte de 30 noiembrie, când cele două formaţiuni păreau veşnic aşezate în tranşeele unei lupte fără milă.
Când analizezi la rece situaţia, vezi că ambele partide au avut foarte puţine grade de libertate în decizia lor, atât de încâlcită pentru unii. Social-democraţii ar fi putut doar să se angajeze într-o luptă de gherilă urbană cu democraţii şi Traian Băsescu, adică suspendări, opoziţie în parlament, obstrucţie în procesul legislativ şi executiv. Cu toată marfa pe care o asemenea luptă o oferă presei, dezvăluiri, interviuri şi discuţii interminabile, gherila politică nu este deloc o strategie cu şanse certe de izbândă. Îţi trebuie mult efort, planificare, disciplină şi chiar un dram de noroc să câştigi o luptă în care nu ai decât arma vorbei şi a votului în parlament. Cealaltă alternativă a social-democraţilor a fost aceea de a se aşeza la masa de discuţii – fie ea la Marriot, Select sau Doina, cea de la Golden Blitz ieşind din calcul – cu democraţii lui Băsescu, descoperind că se poate face ceea ce nu părea posibil.
Democraţii aveau încă alternative şi mai rahitice: ori se aşezau la masa negocierilor cu duşmanii lor din campanie, ori intrau într-un guvern minoritar, numai cu udemeriştii. Toată lumea a văzut ce a însemnat un guvern minoritar: cheltuieli aberante, deficit scăpat de sub control, o scădere inimaginabilă a puterii diplomatice a României, o incapacitate majoră de a face faţă unei crize economice inevitabile.
Cine a hotărât însă că numai o alianţă între social-democraţi şi democraţi poate constitui o majoritate solidă în parlament?
Liberalii.
Cu nesperatele lor douăzeci de procente după patru ani de guvernare agitată, liberalii au avut cele mai multe grade de libertate în deciziile lor politice. Să intre la guvernare cu democraţii, din nou, numai că de data aceasta fiind mâna a doua într-un guvern în care s-ar fi întâlnit cu unii dintre excluşii lor. Să intre în opoziţie de gherilă cu social-democraţii, care le-ar fi cerut disciplină, comunicare, planificare politică, adică exact ceea ce liberalii nu au. Să se autoizoleze în superioritatea lor olimpiană declarându-se capabili, eficienţi şi primordiali, ceea ce este o foarte frumoasă poveste de spus la gura sobei fără gaze.
Decizia liberalilor de a cere ce nu se poate da i-a trimis pe cei doi aprigi combatanţi pentru votul publicului într-o alianţă contra naturii, sub conducerea lui Traian Băsescu. Cum singur ne spunea, acesta şi-a văzut visul cu ochii: Vladimir Putin a fost preşedinte şi apoi prim-ministru, Traian Băsescu este preşedinte şi prim-ministru. Ca să nu mai vorbim că Bill Clinton a fost numai preşedinte.
Şi am ajuns în situaţia judecatei contextuale. Dacă guvernul Boc este eficient şi dinamic, atunci alianţa PSD-PD-L (nu mai explic literele) va fi judecată ca o decizie istorică justă, care a ţinut seama de interesele ţării şi ale cetăţenilor. Dacă guvernul Boc va produce deziluzie şi risipă, atunci vor renaşte aripile talibane din PD-L şi PSD, liberalii vor avea din nou avânt în criticile lor acerbe, iar publicul îi va sancţiona pe unii şi îi va susţine pe alţii, după criterii numai de el ştiute. Mai ales că vin două momente în care publicul se poate exprima din nou: alegerile europarlamentare din iunie şi alegerile prezidenţiale din decembrie 2009.
În toată povestea aceasta este interesant că evoluţia istorică este determinată doar de încăpăţânări şi decizii personale. Liberalii decid că sunt buni şi rămân la guvernare cu sprijinul parlamentar al social-democraţilor. România părea pe atunci – oh! ce mult a trecut, aproape doi ani… – într-o creştere economică fără precedent, cu majorări ale cheltuielilor bugetare la care Ceauşescu nici nu ar fi îndrăznit să viseze, cu moneda naţională îndreptându-se spre cursul de 2 lei pentru un franc elveţian, adică aproape la fel de bine ca în vremea când preţul european al grâului se stabilea la Brăila, cel al păcurii – la Ploieşti şi Titu Maiorescu din Craiova era prim-ministru. Tot liberalii au hotărât că, dacă nu li se oferă locul de primadonă, ei se duc în opoziţie, aşteptând să eşueze guvernul lui Traian Băsescu.
De aceea, teoria marxistă nu se mai predă în şcolile din Vest. Ea căuta legile de fier şi de bronz ale dezvoltării societăţii. Dar aceste legi, odată formulate, nu fac faţă deloc la întâlnirea cu unii oameni, altfel simpatici şi decenţi, luaţi unul câte unul, dar de-a dreptul imprevizibili luaţi împreună.
