Să penalizăm mamele!

E durdulie şi aluniţa de pe braţul stâng contrastează plăcut cu pielea albă. E durdulie şi, cu toate acestea, bărbaţii de pe stradă întorc capul după părul ei lucios şi negru. Şi în ochii lor nu se citesc pofte, ci zâmbete. Şoldurile pline i se unduiesc pe sub rochia înflorată. Femeile care se intersectează cu ea nu o privesc frontal, ci pe sub gene. Apoi zâmbesc şi ele. Căci ce poţi face altceva atunci când o vezi pe această femeie tânără cu priviri sclipitoare? Este evident că are parte de o zi extraordinară… Se aşază sub un copac dulce de galben, îl priveşte curioasă, apoi, zâmbind, îşi strânge rochia în jurul abdomenului şi începe să îşi atingă burta cu delicateţe. Murmură încet… e liniştită în lumea ei… e o tânără femeie însărcinată.
În cealaltă parte a oraşului, zece degete lungi şi palide aleargă înnebunite pe o tastatură. E o zi obişnuită pentru domnişoara îmbrăcată într-un taior elegant care lucrează asiduu la un birou de multinaţională. Aceleaşi zeci de figuri de oameni încruntaţi îi defilează prin faţă. Vorbeşte mult, zâmbeşte mult şi îl priveşte pe fiecare drept în ochi, dar mai târziu nu-l va mai recunoaşte pe nici unul. E isteaţă şi asta se simte din uşurinţa cu care se descurcă printre graficele stufoase. Dar în pauzele scurte, plăcerea ei supremă pare să fie ţigara fină. În astfel de momente, privirea îi este mată şi vârful ascuţit al pantofului negru se mişcă nerăbdător. Mai are treabă, atât de multă treabă încât în fiecare zi face ore suplimentare neplătite. E alegerea ei: mediul profesional e concurenţial şi mulţi râvnesc la un astfel de post. Dar se merită: salariul e suficient încât să-şi permită o excursie pe an în străinătate şi o rată la bancă. Se întâmplă uneori să iasă seara din sediu şi să constate uimită: „Uite, a venit toamna şi nici nu mi-am dat seama“.
În România, 53% din femeile tinere fără copii nu îşi doresc să aibă vreunul în următorii trei ani. Peste 70% din cuplurile de români nu vor copii. Dar de ce nu mai iubesc românii copiii?
Aspectele determinante pentru această decizie, spun statisticile, sunt situaţia financiară şi locul de muncă. Acestea două au cel mai mult de suferit de pe urma naşterii unui copil. O tânără mamă care îşi doreşte o carieră nu îşi permite mai mult de şase luni de concediu de maternitate pentru că altfel riscă să îşi piardă postul greu câştigat. Prin urmare, copilul va fi crescut de bonă sau, în cazul fericit, de bunică. Toate companiile private penalizează prompt şi subtil dorinţa tinerelor femei de a deveni mame. Nici vorbă de înfiinţarea de către angajator a unor grădiniţe care să ofere părinţilor posibilitatea de a fi aproape de copii. Aşa e la privat, dar…     
 …fiind sezon electoral, statul român a crescut indemnizaţia pentru concediul de maternitate la 85% din venitul mediu anual. Mulţi au jubilat la auzul acestei veşti, categoric bune, dar statul continuă să sancţioneze viitoarele mame, ale căror venituri vor scădea odată cu apariţia copilului, atunci când şi nevoile cresc. Este limpede că societatea noastră consideră activitatea unui funcţionar mai valoroasă decât creşterea unui copil. Şi asta într-o ţară în care numărul copiilor născuţi într-un an este de două ori mai mic decât necesarul care asigură înlocuirea generaţiilor.
Între cele două tinere descrise mai sus nu există nici o diferenţă morală calitativă. Ci doar una de curaj. Pentru că în România anului 2008 îţi trebuie curaj să devii mamă. Iar o societate care sancţionează maternitatea este condamnată inevitabil la extincţie.