Amintiri, coincidenţe şi puşcării europene

Mă chemaseră sub nuc şi m-am dus, cu gândul la cuvintele pe care Nicolae Coande mi le spusese, cândva, pe o terasă: „Femeia, ca şi cartea pe care ţi-o doreşti, nu va veni la tine. Mai bine ieşi cu prietenii la o bere şi te sună ea“. Aveau şi vin. Şi pepene (galben), la votcă, iar tanti Sanda, arătând spre grădină, tocmai îl anunţa pe Luigi: „S-au copt două roşii! Eu zic să le pui în pătul! Dar pot şi să ţi le pregătesc. Cum le vrei?“. „Flambate!“, a răspuns.
Babi depăna istorioare despre bătrânii de altădată, cărora nu era indicat să le ţii hangul, la pahar, despre chiriaşii dinainte de război şi din vremea comunismului, înghesuiţi, câte trei familii (fiecare cu mai mulţi copii), în case cu o singură baie şi cu o bucătărie. Ne povestea cum striga, copil fiind: „Tito banditu’! Tito banditu’!“, cu ochii la personajul ce veghea în balconul locuinţei părinţilor săi, ce aparţinuse Domeniilor Fundaţiei „Jean Mihail“, pe locul Mercurului din Craiova de astăzi (În ’53, miliţianul îi va avertiza să tragă storurile şi să nu iasă la fereastra dinspre Prefectură, în faţa căreia o mare de oameni plângeau moartea lui Stalin. În ’56, vor fi nevoiţi să se mute, în casa respectivă fiind repartizaţi actorii generaţiei de aur, abia sosiţi în Bănie). Tocmai când ne spunea că Tito banditu’ era, în acei ani ai lui Stalin, o uniformă de mareşal, în mărime naturală, umplută cu paie, ce ţinea în mâna dreaptă o bardă din care se scurgea sânge (vopsea roşie), la radioul de sub nuc au dat o ştire despre transferul lui Radovan Karadzic către închisoarea de la Haga. Cum a ajuns cel ce declara (în anii lui Tito) „Bolşevismul este rău, dar naţionalismul este şi mai rău“ să poarte în spinare crime împotriva umanităţii, încălcarea legilor de război, nerespectarea Convenţiei de la Geneva? Ce destin a avut această ţară – federală -, pe care Tito a reuşit să o ţină unită, într-un socialism mai permisiv decât cel din blocul sovietic în ceea ce priveşte iniţiativa privată, libertatea religioasă, cea de exprimare sau de circulaţie! Născut din tată croat şi mamă slovenă, prizonier la ruşi, în primul război, conducător al partizanilor, împotriva nemţilor, în cel de-al doilea, membru în Partidul Comunist Sovietic şi în NKVD, la mijlocul anilor ’30, Tito şi-a permis să îl sfideze pe Stalin în ’48 şi să îi scrie, mai apoi: „Nu mai trimite oameni să mă omoare. Dacă îmi mai trimiţi ucigaşi, îţi voi trimite unul la Moscova şi nu va trebui să îl trimit şi pe al doilea“. Liderii occidentali au păstrat relaţii bune cu dictatorul de la Belgrad, la funeraliile acestuia adunându-se cei mai mulţi şefi de stat şi de guvern, într-o astfel de ocazie. S-ar fi gândit sârbii că, nu peste mulţi ani, vor fi bombardaţi de americani, cu acordul ţărilor din Europa de Vest? Că ruşii vor fi sprijinul lor diplomatic extern? Că la Srebenica vor fi masacraţi, sub conducerea lui Ratko Mladic, 8.000 de musulmani? Că vor pierde Kosovo? Că liderii lor vor înfunda închisoarea, la Haga?
Răcoare era şi sub nuc. Babi susţinea că, la votcă, gradele scad pe măsură ce bei din ea, doar la foştii securişti ele continuă să crească. „Dom’ Luigi, câţi bani i-ai dat preotului?“, întreba, căci fusese o dimineaţă cu slujbe de pomenire. „Şapte lei“. „Ai avut tu o hârtie de şapte lei?“. „Nu, am avut una de opt şi mi-a dat el restul un leu”. La radio, predarea lui Karadzic era o condiţie pentru integrarea Serbiei în Uniunea Europeană, iar tanti Sanda s-a întors şi ea către Luigi: „Am o găină plină de căpuşe. Nu vrei să ţi-o dau?“