Mirosuri pe Jiu, miresme pe Rin

Jiul seamănă mult cu Rinul. Aceeaşi apă când tulbure, când cenuşie. Aceleaşi musculiţe care intră în ochi imediat ce îndrăzneşti să admiri apusul. Nu vă lăsaţi înşelaţi de pliantele turistice. E vorba de aceeaşi curgere prin câmpii sau dealuri plicticoase. Vestita stâncă a zânei Lorelei seamănă izbitor cu ridicătura de pietre de la Valea Stanciului, pe care se baligă la ore fixe turma de vaci a satului. E drept că Rinul e navigabil şi că a avut parte de o campanie de imagine susţinută de poeţii lumii germanice, care în lipsa unui Capri, şi-au îndreptat tunul versurilor spre râul ăsta lung şi obositor. În timp ce Jiul nostru a fost săltat din mâl doar de vreun Tudor Gheorghe.
Există totuşi două diferenţe esenţiale între Jiu şi Rin. Prima este că unul curge la est, iar celălalt, la vest. A doua diferenţă, una uriaşă de altfel, sunt malurile.
Malul oltenesc este punctat de sălcii şi boschete care, dacă sunt în apropierea vreunui sat, umbresc existenţa constantă a unei colecţii de rahaţi ce face deliciul muştelor. Nu vă înfioraţi încă de scârbă, până ce nu aţi simţit mirosul care se ridică înspre seară dinspre malurile craiovene. Unii dintre copiii săraci care traversează podul de la Bucovăţ cred că aşa miroase în mod normal un râu pe înserat. Apoi, mai sunt şi grămezile de sticle de plastic. Băltesc înghesuite în vreun colţ de apă, laolaltă cu te miri ce chiloţi de damă sau cutii de conserve. „Faună fluvială“ de care românii plecaţi departe nu prea mai vor să-şi aducă aminte.
Malul renan are aromă de proaspăt cosit: efectul maşinilor de tuns iarbă. Sunt şi aici sălcii, dar pe sub ele aleargă, nici ei nu ştiu de cine, nemţii. Biciclişti cât vezi cu ochii, căci, deşi regiunea e printre cele mai bogate din Germania, directorii învârtesc pedalele având la dispoziţie zeci de kilometri de piste speciale. Pietrişul din buza apei e atât de curat, încât pe el înnoptează cârduri simpatice de raţe sălbatice. Din loc în loc, vezi câte o dărăpănătură de castel în care a răsărit un restaurant cochet. Turiştii japonezi trag poză după poză malului renan. Spre deosebire de cel oltenesc, de el vrea oricine să-şi aducă aminte.
Că ambele ape seamănă atât de mult e meritul Celui de Sus, dar malurile sunt făcătură omenească. Şi ca să aflăm de ce sunt atât de diferite, trebuie să ne amintim de sfârşitul dominaţiei naziste din Germania şi România. 1945 a fost singurul an din istorie în care peste Jiu erau mai multe poduri decât peste Rin, căci doar unul le mai rămăsese renanilor. Practic, la sfârşitul războiului, Germania era, spre deosebire de România, pe linie moartă. În Europa occidentală au venit însă banii americanilor, care, prin planul Marshall (oferit, dar refuzat, şi întregului bloc sovietic), au pompat 14 miliarde de dolari, în timp ce aceeaşi sumă a fost colectată din est de Stalin, pentru daune de război. SUA şi URSS: doi învingători care au înţeles diferit lumea postbelică. În 1948, în timp ce în Marea Britanie pâinea se raţionaliza, ocupaţia vestului Germaniei îi costa pe englezi 80 de milioane de dolari, primind reparaţii de război de 29 de milioane. Diferenţa era suportată de contribuabili şi cu împrumuturi americane. În acelaşi an, România dădea sovieticilor 15% din venitul naţional.
Jiul curge la est, Rinul la vest şi asta pare să fi fost hotărâtor pentru cele două maluri. Dar astăzi „Migraţia de joi“ are o întrebare: există vreo legătură între planul Marshall şi băncile din lemn? Căci în zadar am căutat pe malul Jiului o bancă pe care să mă odihnesc. Domnule primar, oare costă mult una?