Cu realism despre piaţa muncii

Nu cred că a arunca vina la nesfârşit pe plecarea românilor în străinătate pentru actuala criză de piaţa muncii este un mod constructiv pentru a remedia situaţia. Faptul că ea este mai comodă este altă problemă. Chiar şi pentru cei de la Ministerul Muncii a devenit o practică.
În luna iunie, şi ministrul Păcuraru ridica neputincios din umeri. „România se confruntă în prezent cu o situaţie de criză pe piaţa forţei de muncă, în urma fenomenului de migraţie. Potrivit studiilor efectuate, circa o treime din gospodăriile din România au experimentat migraţia pentru muncă“, a spus Păcuraru. Într-adevăr, exportul de forţă de muncă este mare – datele neoficiale indicând aproximativ două milioane de români -, dar actuala criză se datorează în proporţie majoră slabelor politici guvernamentale care să vizeze dezvoltarea regională şi reconversia forţei de muncă.
Acea restructurare a industriei din România, prin închiderea pe bandă rulantă a societăţilor de stat acompaniată de disponibilizare de personal, a fracturat sistemul economic, cronicizând sărăcia în numeroase judeţe. Practic, am asistat la o dezvoltare insulară. Zonele bogate, în special Bucureşti şi Ilfov, au devenit mai bogate, de aici şi cererea mare de forţă de muncă, în timp ce zonele defavorizate au sărăcit an de an, obligând şomerii să se refugieze în aşa-zisa agricultură. Toate programele de reconversie au fost doar mimate, acestea dovedindu-se, în final, o veritabilă sursă de îmbogăţire pentru cei iniţiaţi. Să ne amintim despre instituirea acelor zone defavorizate, veritabile paradisuri fiscale. Fără taxe vamale la import, scutite de impozite, acestea au fost locurile predilecte unde firmele-căpuşă s-au instalat. Un singur exemplu. Aici se importa cea mai mare cantitate de carne, scutită de taxe, la preţuri fără concurenţă, pentru că aşa prevedea legea, care era imediat „exportată“ spre prelucrare în celelalte regiuni ale ţării. Desigur, la preţuri înalte, cu beneficiile de rigoare.
Astfel s-a mai pus umărul la distrugerea zootehniei româneşti. Tot în aceste zone s-au amplasat firmele de confecţii. Afacerea în lohn a prosperat. Nici nu avea acum atât timp cât s-a exportat doar forţă de muncă prost plătită. Salariul minim pe economie era singurul etalon. Aceasta a fost reconversia profesională a celor disponibilizaţi, deveniţi şomeri cu acte în regulă.
A fost, în fapt, o formă de sclavie care a fost tolerată pentru o aşa-zisă  protecţie socială. S-au promis sume importante, destinate combaterii şomajului. Bani irosiţi. Şi în anul 2004, dar şi în 2005, peste 70 la sută din sumele alocate s-au îndreptat către măsuri pasive, de susţinere a persoanelor defavorizate.
Or, era destul de clar, încă de atunci, că nu puteai forma profesional astfel  şomerii disponibilizaţi din industria de stat. Rezultatele de azi nu trebuie să mire, iar actuala situaţie va fi foarte greu de rezolvat într-o perioadă medie de timp. Nu muncitorii români plecaţi în străinătate au distorsionat piaţa forţei de muncă, ci politicile guvernamentale menţionate. Nu poţi să dai vina pe „căpşunari“ pentru paradoxul actual, adică să înregistrezi un şomaj puţin peste patru procente, pe general, dar cu peste 25 la sută dintre tinerii sub 25 de ani fără un loc de muncă. Până şi rata şomajului este mincinoasă, deoarece mai mult de 35 la sută din populaţia României figurează ca lucrător agricol neremunerat. De aici, şi gradul de sărăcie şi adâncirea discrepanţelor dintre regiuni. Regiunile Bucureşti şi nord-vest au atins cele mai scăzute niveluri ale ratei şomajului înregistrat, aceste zone fiind avantajate de dependenţa lor mai redusă de sectorul agricol primar (regiunea Bucureşti). La polul opus, regiunile statistice cu cele mai ridicate rate ale şomajului înregistrat au fost sud-vest, sud şi nord-est, regiuni în care activităţile rurale sunt preponderente.
În ultimii ani, situaţia nu s-a schimbat, semn că nu s-au identificat soluţii pentru atragerea de investiţii în zonele defavorizate. Mulţi îşi pun speranţe în programele europene de dezvoltare, dar, având în vedere slaba aplecare a autorităţilor locale, în special, spre astfel de domenii, nu cred că se va întâmpla ceva bun. Ceea ce miră este surprinderea că în România există o mare pondere de cetăţeni care au ales calea informală de a-şi asigura traiul de pe o zi pe alta. Cum mai afirmam, un astfel de rezultat era anticipat în condiţiile absenţei multor ani la rând a programelor coerente de formare a forţei de muncă.