Ceea ce cumpără China se scumpeşte, ceea ce vinde China se ieftineşte. Nu cred că exagerez dacă spun că, potrivit acestei strategii, a evoluat preţul mondial al mărfurilor în ultimii şase ani. Dincolo de ciment, gaze naturale, materiale de construcţii, oţel, cred că printre cele mai relevante exemple s-a numărat preţul petrolului.
Costa 20 de dolari barilul în anul 2002. Acum, iată că am atins aproape 140 de dolari pe baril. O scumpire de 700% în ultimii şase ani. Cât va mai dura?
Răspunsul la această întrebare este important atât pentru consumatori, cât şi pentru producători. Pentru primii, pentru că preţul energiei scumpeşte totul, de la transport până la mâncare, conducând la inflaţie şi la apăsarea pârghiei monetare pentru temperarea ei, deci inclusiv majorări de cost pentru credite, iar pentru cea de-a doua categorie, pentru că fiecare dolar în plus pe piaţa internaţională înseamnă plus de venit. Dacă prima categorie este îngrijorată de erodarea puternică a puterii de cumpărare, cea de-a doua categorie se întreabă cât mai poate să suporte prima categorie aceste scumpiri, astfel încât să nu le erodeze lor veniturile viitoare.
Iar totul se rezumă la cerere şi la ofertă. Cererea este din partea primilor, iar oferta, din partea producătorilor. Producătorii ştiu că preţul nu poate merge la infinit, în acelaşi ritm, în sus. Ei cunosc, de altfel, momentul septembrie 2006, când, pe baza unui mix de geopolitică, uragane şi alţi factori disturbatori, preţul petrolului ajunsese, în luna iulie, la 78,4 dolari pe baril, iar două luni mai târziu scăzuse la 60 de dolari pe baril. Cu o ieftinire medie de jumătate de procent în fiecare zi, timp de două luni.
În septembrie 2006 publicam în Curierul Naţional articolul „Cine scumpeşte petrolul?“. Şi vă spuneam atunci ceea ce văzusem într-un film SF şi care se aplică perfect pieţei petrolului. În acel film SF, lumea nu era pusă în mişcare de petrol, ci de altă materie primă – mirodenia. Iar afirmaţia care mi-a trezit atunci interesul era următoarea: „Preţul îl face nu cel care are capacitatea să producă mirodenia, ci, mai ales, cel care are capacitatea să întrerupă producţia mirodeniei“.
Vă spuneam atunci că scuza cea mai la îndemână pentru scumpirea petrolului era: „Daţi vina pe China şi India“. Din cauză că se majorează în ritmuri ameţitoare cererea lor pentru petrol, ele ar fi vinovate pentru scumpirea petrolului. E drept, consumul celor două state s-a majorat de la 5% din producţia mondială de petrol în anul 2002, la 11% la finalul lui 2005, dintr-o producţie mai mare. E drept că ele presează prin cerere suplimentară asupra unei oferte, care are motive să scadă, din cauza plafonării maximului de petrol ce poate fi extras. Dar cine le poate lua lor, Chinei şi Indiei, dreptul la dezvoltare? Nimeni. Sau, de fapt, aproape nimeni. Ci doar ei înşişi.
Pentru că ei înşişi sunt cei care subvenţionează preţul petrolului pe piaţa internă. În China, spre exemplu, în ultimele opt luni, deşi preţul petrolului aproape s-a dublat, până vineri nu a mai avut loc nici o scumpire a preţului carburanţilor la pompă. Cine acoperea pierderea? Statul chinez, prin subvenţii. Şi, aşa cum vă spuneam în articolul „Săraca ţară bogată II“, preţul litrului de benzină în China era de 74 de cenţi. Până când? Până vineri. Când statul chinez a decis cea mai mare scumpire din istorie pe piaţa internă a preţului carburanţilor. O scumpire de 18%. De ce? Pentru că subvenţia a devenit prea scumpă. Iar acordarea ei în continuare conduce la un plus de scumpire pentru preţul petrolului pe viitor.
Este nediscutabil faptul că există un prag de la care majorarea preţului acţionează în sensul renunţării la o parte din acea marfă. Priviţi America! Datele guvernamentale pentru aprilie arată că în fiecare lună din ultimele şase americanii au condus mai puţin de la o lună la alta. Scumpirea carburanţilor i-a împins pe mai mulţi americani să renunţe la un plus de confort în favoarea unui plus de eficienţă: au sărit din propriile autoturisme în transportul în comun, pe măsură ce preţul carburanţilor atingea record după record. Doar că precedentul record al preţurilor în China era din urmă cu opt luni. Or, de atunci, preţul petrolului aproape s-a dublat. Fără însă nici o presiune asupra preţului intern. Iar vineri, guvernul chinez a decis să ia această măsură: +18%.
Pieţele au reacţionat imediat. Petrolul s-a dus cu cinci dolari în jos, de la 136, spre 131 de dolari pe baril. De ce? Pentru că, s-au gândit traderii, scumpirea fără precedent din China va inhiba o parte din cerere, va scădea cererea pentru petrolul mondial, lăsând loc unui plus de ofertă. Plusul de ofertă faţă de cerere nu duce decât într-un singur loc: ieftinirea mărfii respective. Până când?
Până când această veste bună, din punctul de vedere al consumatorului, este compensată sau chiar depăşită de o veste rea. Care ar fi categoriile de veşti rele? Să le vedem: dezastru natural care să afecteze extracţia de petrol, sabotaj, care să afecteze livrările de petrol, sau, cele mai uşor de declanşat, care îmbracă numele „geopolitică“.
Iulie 2006. Era pentru prima dată de când raliul petrolului care începuse în anul 2002 ducea la un nou maxim istoric. 78,40 dolari/baril. Care au fost condimentele? Sezonul uraganelor, care s-a dovedit unul blând, ameninţarea Iranului cu sancţiuni, pentru că nu vrea să oprească programul de dezvoltare nucleară (care program???) – dezamorsată atunci. Problemele din Nigeria, Rusia, Venezuela, Irak şi SUA (oprirea producţiei din Alaska din cauza coroziunii unei conducte de ţiţei). Dar cireaşa de pe tort a fost pusă de conflictul din Orientul Mijlociu: tensiunile dintre Liban şi Israel. Culmea, deşi nici unul dintre cele două state nu contează pe harta producătorilor de ţiţei, ideea de conflict a apăsat asupra Iranului – al patrulea producător mondial de ţiţei. Şi ţineţi minte ceea ce v-am spus mai sus: „Preţul unei mărfi nu depinde de cel care are capacitatea să producă acea marfă, ci de cei care au capacitatea să întrerupă producţia acelei mărfi“. I-aţi fi văzut pe iranieni să-şi oprească singuri producţia, tăindu-şi practic cea mai bănoasă sursă de venituri? Eu, unul, nu. Şi, atunci, de alţi posibili inhibatori ai producţiei se leagă această ameninţare. Israel vs. Liban.
Au trecut aproape doi ani. Istoria se repetă. „Statele Unite spun că exerciţiul militar al Israelului era direcţionat spre Iran“. Vineri, 20 iunie, a apărut acest titlu în New York Times (mulţumesc colegului Victor Popa, de la The Money Channel, care a fost primul care mi l-a semnalat). Articolul creează toate premisele pentru a induce faptul că acelaşi factor extern ca şi în 2006 ar avea potenţialul să oprească producţia celui de-al patrulea mare producător de petrol din lume – Iranul. Cu fraze de genul „Oficiali americani au spus că exerciţiul din prima săptămână a lunii iunie a folosit, printre altele, elicoptere destinate unor misiuni de salvare a piloţilor. Elicopterele şi capacităţile de alimentare au zburat mai mult de 900 de mile, ceea ce reprezintă aceeaşi distanţă dintre Israel şi uzina de îmbogăţire a Iranului de la Natanz. Şi că exerciţiul arată cât de serios priveşte Israelul ameninţarea Iranului“. Este cel mai recent episod al dramoletei „Dacă Iranul nu se potoleşte, îi vom ataca“. Să se potolească din ce? Tot la începutul lunii iunie, Arabia Saudită lăsa să se înţeleagă că ar putea majora producţia de petrol. Cu efect al ieftinirii ţiţeiului.
Efectul declaraţiilor de vineri? Ca şi în 6 iunie, când ultima afirmaţie din paragraful anterior a fost folosită de Shaul Mofaz, un fost ministru al apărării din Israel, preţul petrolulu; s-a dus în sus. Iar acum, în 20 iunie, a recuperat aproape tot ceea ce pierduse în urma deciziei Chinei de a domoli cererea internă. Şi iată cum efectul pozitiv necesar prin împovărarea câtorva sute de milioane de chinezi cu preţuri mai mari la carburanţi a fost practic anulat din vorbe.
Concluzia? Deşi teoria economică spune că preţul depinde de cerere şi ofertă, iată că apar factori disturbatori, care anulează efecte fundamentale ale cererii şi ale ofertei. Factori care duc preţul într-o direcţie sau într-alta. Iar responsabilii pentru scumpirea ţiţeiului de şapte ori în şase ani trebuie căutaţi în rândul beneficiarilor acestei scumpiri. Pentru că pierzătorii îi ştim. Consumatorii. Iar beneficiarii finali vor fi întotdeauna cei care cunosc că au capacitatea să oprească producţia de petrol. Cine sunt ei?
