Să ne lăsăm prostiţi, dar cu inteligenţă!

Seara, după o obositoare zi de muncă, îţi iei liniştit de-o ureche telecomanda ascultătoare şi porneşti să-ţi plimbi creierul avid de informaţii printre fabricile de ştiri. Eşti vigilent, dar calm, cu buricul degetului angajat într-o mângâietoare tachinare cu suprafaţa netedă de plastic a butoanelor colorate. E simplu să-i zvârli pe unii în neant pentru a da fiinţă altora. E după cheful degetului tău, care poate schimba oricând canalul. Sau, cel puţin, aşa crezi…
Când vreun belfer de politician face o declaraţie de presă, degetul tău, altminteri atotputernic, este încercuit şi deposedat de orice putere. Iniţial îl priveşti cu placiditate. Eşti sigur că ori va spune o minciună, ori ceva neinteresant. Îl priveşti totuşi dintr-o umană curiozitate, cum, îmbrăcat la patru ace, cu un profil de carton şi jumătate de steag în spate – atâta cât intră în cadru, îţi vorbeşte. Întotdeauna se ţine vârtos cu ambele mâini de tribuna din faţă, de parcă ar suferi de o boală vestibulară. Apasă pe cuvinte cum apasă nevasta cu fierul de călcat pe haine… Iasă doar aburi şi eşti liniştit până ce, brusc, politicianul cu declaraţia te lasă cu gura căscată. Te cuprinde enervarea, îţi simţi pulsul bătând în tâmpla obosită şi sudalma urcând din gât spre buze. Dar te calmezi folosindu-ţi degetul care împunge telecomanda. Schimbi simplu postul, după cum de atâtea ori ai şi fost sfătuit.
Următoarea fabrică de ştiri. Mai afli o veste nouă, mai vezi câteva cadre, când apare din nou insul cu declaraţia. La fel de vajnic îşi cramponează mâinile pe tribună, acum le vezi mai bine, unghiul de filmare fiind diferit, şi nu apuci să muţi pe alt post, că din nou falca ţi se ridică a iritare. Deşi ai un sistem imunitar excelent antrenat, nu poţi rezista când auzi, vezi şi simţi că politicianul te ia drept prost.
Săptămâna trecută, premierul Tăriceanu ne-a înconjurat nemilos telecomenzile cu următoarea declaraţie: „Singura mea grijă este ca alegerile locale să nu se suprapună cu turneul european de fotbal“. Paternă temere a unei clase politice care joacă rolul anxietăţii provocate de spectrul absenteismului la vot? În spatele uşilor capitonate, belferii politicii speră cu toate buzunarele ca oamenii să stea naibii acasă, în faţa meciurilor din Austria şi Elveţia. Ei fi-vor astfel scutiţi de surprize, căci atunci când oamenii nu merg la vot, vor bântui urnele acei trupeţi de partid care nu ratează nici o sărbătorire populară transformând-o în reuniune electorală. Astfel, alegerile se vor reduce la nişte meciuri de fotbal între partide, câştigând cel care are mai mulţi membri în echipă. Surprizele sunt eliminate din program, căci poporul, cu apetitul său de a fi imprevizibil, sperăm să stea acasă. În rest, mimăm frica de absenteism, exhibând temeri care ar insulta orice formă de inteligenţă, fie ea cât de involuată. Şi apărem la ştiri, să vadă „boborul“ că muncim.
Soluţia finală şi salvatoare pentru tâmpla obosită după o zi de muncă este un genocid executat nemilos şi sistematic, având ca obiect televizoarele aprinse în fapt de seară. De butonul roşu de pe telecomandă se tem toţi indivizii a căror principală ocupaţie o constituie declaraţiile de presă. Din fericire, de câteva săptămâni, a apărut şi o alternativă în fiinţa celei mai prestigioase publicaţii literare din lume, tradusă acum săptămânal şi în limba română. Apare luni şi se numeşte The New York Times Book Review. Şi această lectură te va face să simţi că eşti un prost, dar într-un mod delicios de inteligent şi lipsit de enervare.