Sfârşitul Alianţei

Sfârşitul acestui an pune, ca de obicei, chestiunea unui bilanţ, fie el şi provizoriu. Discuţiile abia încep, dar nu vor dura prea mult pentru că anul viitor anunţă două rânduri de alegeri, locale şi parlamentare, care sigur vor schimba raportul de forţe. Cum va înclina balanţa e greu de spus acum. Se va realiza o colaborare guvernamentală PNL-PSD, pentru a „bara calea spre dictatură“ a lui Băsescu, cum cere Iliescu? Sau PD-L, abia format ca partid prezidenţial, va câştiga o majoritate cu care va forma guvernul, trimiţând liberalii în opoziţie? Dacă am avea deja un tip de vot precizat, pe listă, uninominal sau mixt, am putea face unele calcule. Dar, în lipsă, e pur şi simplu o aventură să anticipezi. Mai decent este să priveşti retrospectiv, pentru a observa unele fenomene, care s-ar putea consolida în anul care vine. Cum rezultatele alegerilor se stabilesc de obicei în anul precedent votului, e foarte bine să privim cu atenţie spre ce s-a întâmplat în anul care tocmai se duce. Dacă privim bine lucrurile, observăm că agenda politicienilor a fost foarte departe de cea a publicului. EI şi-au văzut de ciorovăielile lor, au încercat să creeze o anume impresie în public, dar nu s-au preocupat realmente să rezolve problemele societăţii româneşti. Au făcut totuşi câte ceva atunci când au presupus că anumite gesturi pot să însemne creşterea popularităţii, mai multe procente în sondaje şi, mai ales, voturi în plus.
Momentele cruciale au fost: 1) suspendarea preşedintelui Băsescu&referendum; 2) moţiunea de cenzură a PSD; şi 3) europarlamentarele dublate de un alt referendum. Anul a început cu plecarea PD din guvern şi s-a constatat decesul Alianţei DA. ADA făcuse un scor bun împotriva PSD în 2004, deşi nu îl bătuse în alegerile parlamentare. Aducerea la guvern a ADA a fost o improvizaţie de moment a lui Traian Băsescu, care a dislocat, de lângă PSD, PC şi UDMR. Combinaţia nu s-a dovedit fericită, dar atunci preşedintele o vedea mai bună decât încredinţarea Palatului Victoria în mâinile PSD. Chestiunile formale, constituţionale, au părut secundare, primând cele politice, de putere. ADA trebuia să rămână – spre binele ei – în opoziţie. Era preferabil şi legitim un regim de coabitare, şi apoi – după o criză politică, după epuizarea unui guvern PSD, prin 2006, chiar 2007, ADA trebuia adusă la guvern. Aşa ar fi avut timp suficient să se consolideze politic, să îşi rodeze mecanismele decizionale. Ruperea ADA reflectă această opţiune eronată din decembrie 2004. ADA s-a dovedit nepregătită – ca alianţă – să guverneze. Crizele interne au măcinat-o şi au dus-o la un final previzibil. Singura ieşire practică şi „pe scurtătură“ a fost un divorţ. El s-a produs la începutul anului 2007. PD a părăsit Palatul Victoria, pentru a face o operă de opoziţie, aşezându-se din primul moment al rupturii în dispozitiv de campanie, respectiv cu tunurile pe guvern. Restul a decurs logic de aici. Suspendarea lui Băsescu şi referendumul au complicat puţin lucrurile, dar nu suficient pentru a schimba acest desen. De aici, totul s-a derulat previzibil. PNL a rămas singur la guvern şi a preferat un război de uzură, defensiv, încercând să supravieţuiască la putere. Normal ar fi fost să se retragă pe 2 ianuarie, imediat după integrarea României în Uniunea Europeană, sau cel mai târziu odată cu retragerea democraţilor din guvern. Pentru că nu au optat pentru retragere, a trebuit să facă unele compromisuri stângiste cu PSD. Această mezalianţă – prezentă mai ales în parlament – i-a creat mari probleme de imagine, dar şi politice. PNL nu este deloc într-o situaţie confortabilă. Liberalii se pot aştepta în 2008 la ce este mai rău. PD tocmai a înghiţit PLD, dar noua formaţiune nu este nici ea într-o poziţie prea bună. Vom discuta despre acest subiect în altă analiză.