Sindromul scroafei lui nea Gică din Pieleşti

Vine o vreme când un cântec al celor de la Megadeth nu mai înseamnă pentru tine ce însemna odată. Când metalistul care se arunca în mulţime, în rockotecă, ajunge notar sau avocat, când punkerul care mânca peştişorii din acvariu la un chef vinde electrocasnice, iar pe hippiotul cu care beai într-o noapte, în parc, îl zăreşti în uniformă de poliţist comunitar (fetele din gaşcă sunt, cele mai multe, doctoriţe sau economiste). Când societatea îţi răsplăteşte conformismul, când te recompensează pentru anii pierduţi pe băncile şcolilor şi pentru docilitatea la locul de muncă.
Vine o vreme când conduci autoturismul propriu spre hipermarket, iar în zori, la semafor, priveşti zâmbind cum puştanii dintr-un Volvo strigă către oamenii ce aşteaptă în ploaie, pe refugiul staţiei de tramvai: „Dimineaţa cântă cucu’, fraierii se duc la lucru!“.
Când asculţi Neil Young şi Nancy Sinatra, când observi că timiditatea poate fi luată drept infatuare, când afli că anonimul care te beşteleşte e un evlavios coleg. Când apare primul copil şi nimic nu mai e la fel.
Când înţelegi că există instituţii, beneficii sau poziţii sociale la care ajungi doar dacă ai „chemare“.
Când te abţii să întrebi cine a colaborat, căci, probabil, mai colaborează.
Când ştii că peştele cel mare nu poate fi prins, iar dacă vrea, te prinde el pe tine.
Când vezi cum se înmoaie, ca pişcotul în şampanie, fermitatea rebelilor. Când politicienii care 17 ani nu au vrut să audă de vot uninominal se bat pentru el.
Pe de altă parte, multe cântece îşi păstrează parfumul, tot aşa cum consecvent rămâne vreun hippiot yoghin, chiar dacă uneori nu îi ies consacrările şi e arestat pentru trafic de droguri. („Drogurile sunt tot mai aproape“, îmi spunea Corina, lucru pe care unii îl vor percepe doar când o rudă sau un prieten le va muri de supradoză. Sau când vor apărea în oraş automate pentru seringi).
Sunt momente în care societatea îţi răsplăteşte nonconformismul, când, întorcându-te de la cumpărături, afli că ai primit premiul Nobel pentru literatură, chiar dacă ai renunţat la şcoală la 14 ani (Doris Lessing).
Când remarcabilă la un spectacol mult lăudat îţi pare doar întârzierea cu care a început.
Când te întrebi, din senin, cine a împuşcat-o în cap pe mama lui Paul Celan.
Când te mănâncă limba: „Puteţi să ne spuneţi măcar cine nu a colaborat?“. Când primeşti un telefon: „Ţi-am citit articolul. La început m-am supărat, apoi mi-am dat seama că dumneata eşti doar un inocent în căutarea adevărului“ şi ţi se propune publicarea împreună a unui volum de convorbiri.
Vin timpi (ca în muzică, accentuaţi) de campanie electorală când mănânci o plăcintă cu mere, sub nuc, ascultând la radio discursurile politicienilor ce-şi urmăresc „legenda personală“ (Coelho): scaune eterne de aleşi.
Când, deşi Alin Teodorescu spune că nu-i corect să legi două lucruri doar pentru că se petrec simultan, să le laşi separate îţi pare ca şi cum ai arunca unei pisici un motocel şi i-ai pretinde să nu sară. Căci Babi îţi povesteşte una clasică despre nea Gică din Pieleşti, care, ajutat de câţiva prieteni, şi-a urcat într-o zi scroafa în roabă şi a dus-o în sat, la vier. Seara a adus-o înapoi şi, ajutat din nou, a închis-o în cocină. În dimineaţa următoare, nici nu se luminase, când îl trezeşte guiţatul ca din gură de şarpe al scroafei. Se duce la cocină, era goală şi, mergând către ţipetele porceşti, descoperă animalul lângă gard: se urcase în roabă. Simultan, la radio, un parlamentar, aproape lăcrimând, îţi cere un nou mandat.