Biserica de pe lumea asta

Cei care sunt şocaţi, pe bună dreptate, de felul în care arată în presă zilele acestea Biserica Ortodoxă Română trebuie să se împace cu realitatea. Lunga viaţă postrevoluţionară a Patriarhului Teoctist, pus la loc de autorităţile improvizate din 1990, după ce tot ele îl dăduseră jos, a amânat, pur şi simplu, dezbaterea despre colaborarea BOR cu regimul comunist şi rolul său în societatea de după tranziţie. La asta a servit longevitatea patriarhului, sau „echilibrul“ său, cum îi place lui Ion Iliescu să spună: la ţinerea sub capac a unui trecut dubios. Cu ajutorul unei prese lucrând adesea la comandă, capacul e ridicat fără menajamente zilele astea şi ies la iveală lucruri de factura cea mai oribilă. Rivalii la scaunul lui Teoctist şi aliaţii lor politici sponsorizează ei înşişi cele mai murdare atacuri, fără să-şi dea seama că trebuie să dea dovadă de maximă reţinere faţă de moştenirea oricum moral ambiguă a BOR, pentru a conserva respectul oamenilor.
Diferenţa de imagine dintre presa străină şi cea română a morţii patriarhului spune totul. Acolo s-a raportat că a murit patriarhul „roşu“ român. La noi, o personalitate tipic colaboraţionistă, care l-a omagiat pe Ceauşescu şi i-a livrat până şi condamnarea morală a revoluţionarilor de la Timişoara, a fost îngropată cu funeralii de erou naţional. La fel se va întâmpla şi cu Ion Iliescu, dacă are norocul să moară înainte să fie condamnat în dosarul mineriadei. Şi la fel i s-ar fi întâmplat şi lui Ceauşescu dacă nu ar fi fost împuşcat. În fond, atâţia oameni merg la cimitirul Ghencea în fiecare ianuarie, de ziua lui de naştere, fostă sărbătoare naţională, ca să pună flori pe un mormânt care poate nici nu e al lui. Dezechilibrul moral creat de comunism continuă, la fel şi lipsa de discernământ. Pentru că, dacă nu facem deosebirea dintre martirii bisericii noastre, ca părintele Drăgoi de la Nucşoara, sau alţi preoţi care au fost executaţi sau închişi fiindcă au protestat când comunismul a trecut la distrugerea societăţii româneşti, şi colegii lor care în acea vreme acceptau bisericile confiscate de la fraţii lor greco-catolici şi îi binecuvântau pe comunişti ca să fie lăsaţi în pace (mai târziu, şi comuniştii făceau agape pe la mânăstiri), atunci toată istoria noastră a fost de pomană. Chiar nu merită să avem oameni buni, pentru că îi tratăm la fel ca pe cei răi. Ca instituţie, BOR a colaborat cu comunismul, ceea ce alte confesiuni nu au făcut, şi chiar a profitat de pe urma acestuia. În manualul de istorie comparativă a regimului comunist scris de profesorul Ghiţă Ionescu, pe atunci la Londra, se spune fără echivoc că, dintre toate bisericile din Estul Europei, ortodocşii s-au acomodat cu comuniştii cel mai bine; Ionescu trecea în revistă numărul de ierarhi închişi în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, subliniind că în România patriarhia adoptase o politică de acomodare, după modelul Rusiei. Actualul patriarh rus Alexei fusese trimis de partidul sovietic la noi prin anii ’50 să ne predice cu succes calea comunismului. Preoţii ortodocşi care au făcut puşcărie politică în România au fost de rang mic. Fără nici un echivoc, conducerea Bisericii a colaborat, şi colaborează şi azi, livrând binecuvântări la cerere oricărui om cu putere care are să îi ofere ceva în schimb, de la Gigi Becali la Traian Băsescu.
Şi dacă BOR a fost mai intimidată după 1990, în ultimii ani a devenit de-a dreptul agresivă, impunând o lege a cultelor neeuropeană, care aduce grave încălcări libertăţii de exprimare, şi chemând pe faţă la discriminarea unor minorităţi. De ce? Tocmai pentru că se ştie cu musca pe căciulă şi vrea să abată atenţia de la propriul statut neclarificat.
Bisericile ortodoxe din Balcani nu au fost niciodată tocmai de admirat. Ele au copiat modelul grecesc de autocefalie, devenind biserici naţionale, păstrând doar o suzeranitate simbolică a patriarhului de la Constantinopol. Au contribuit la naţionalism cât au putut, în Serbia cu rezultate tragice, şi s-au acomodat cu comunismul când a apărut acesta. Discuţia despre reconcilierea cu catolicii de azi e foarte neconvingătoare: catolicismul a fost şi a rămas universal, în vreme ce bisericile noastre s-au naţionalizat treptat, şi nu prea mai au cale de întors.
Atuul bisericii noastre este marele număr de oameni credincioşi, deşi la destui credinţa e mai aproape de superstiţie primitivă. Românii nu dedică multă reflecţie chestiunilor spirituale, dar ţin la ritualurile bisericeşti mai mult decât occidentalii. Aceşti oameni merită o biserică decentă. Dar aici, alternativele sunt foarte deosebite. Care va fi rolul social al acestei biserici? Să fie doar o biserică de ritual, ca până acum, bună doar să îngroape morţii şi să căsătorească viii (dacă sunt cu pile, de mai multe ori chiar), cu preoţii vizibili doar de câteva ori pe an, pe care nimeni nu îi ia de sfătuitori, şi păstrând o mare ambiguitate morală faţă de trecutul ei şi al ţării? Sau poate deveni o biserică partener în renaşterea României ca ţară europeană, fără să mai privească spre Europa cu teamă şi resentiment, ci contribuind cum s-ar cuveni la completarea civilizării unei ţări încă sălbatice şi superficial creştinate? Aici mi se pare mie că e miza întregii competiţii electorale care se duce în aceste zile. Vrem o biserică de pe lumea asta, despre care să spunem, ca despre parlament, că e imaginea societăţii noastre moral handicapate, deci nu ar putea arăta mai bine decât arată, sau o biserică aspirând la o lume mai înaltă, în care nu contează numai câştigul şi puterea, ci şi solidaritatea, onestitatea şi  spiritualitatea, pe care să şi le asume şi să le predice convingător unei comunităţi pe cale de disoluţie? Patriarhul va fi ales dintre oameni cu dosare, asta e din păcate clar, că nici ierarhii mai tineri n-au scăpat de asta. Va fi ales, de asemenea, de oameni cu dosar: dintre mirenii membri ai colegiului electoral, nu unul, cum a spus Mircea Dinescu, ci mai mulţi sunt foşti securişti sau ofiţeri sub acoperire, la fel ca unele dintre feţele bisericeşti. Unii vor fi descoperiţi zilele astea, alţii nu. Dar, chiar şi aşa, alegerea reală mie nu mi se pare că e între cei curaţi şi cei necuraţi, că toţi sunt marcaţi de trecut. Alegerea reală este între ambiţiile acestor candidaţi. Indiferent de trecut, unii năzuiesc la o biserică europeană, nu naţional comunistă. Să nădăjduim că aceia vor avea câştig de cauză. Şi până atunci, să nu ne respectăm biserica în general, cum nu respectăm nici parlamentul în ansamblu, ci pe fiecare reprezentant al ei aşa cum merită.