Am citit in tinerete un roman frantuzesc (nu conteaza autorul si titlul) in care actiunea se petrecea in timpul primului razboi mondial. Un tânar ofiter medic, detasat pe front in prima linie, a observat ca dupa moarte decedatul pierde din greutate 14,5 grame. A banuit ca aceasta este greutatea sufletului care a parasit trupul. A pus muribunzii intr-un clopot de sticla si a captat continutul sau imaterial in flacoane inchise ermetic; care supuse unor raze X prezentau un spectru multicolor. Daca punea in acelasi flacon sufletele a doua persoane care se simpatizasera in viata, cele doua spectre se contopeau. Daca insa cele doua persoane s-au urât sau antipatizat in viata, cele doua spectre se respingeau cu violenta.
Ma gândeam ca, daca am putea cântari, evident, fara a solicita moartea lor, sufletele multora dintre noi, am obtine greutatea zero. Antrenati intr-o politica aberanta, ilogica, suburbana, am uitat ca mai exista in lume atâtea lucruri frumoase; si sufletele noastre au murit. Am devenit insensibili la necazurile si durerile semenilor nostri si, dupa modelele celor de sus, fiecare se gândeste numai la el. Am supraestimat placerile momentane, droguri de exemplu, am ridicat sexul la nivel de religie si pornografia la rang de valoare culturala.
Citim in ziare ca un alt pensionar s-a sinucis; dar lucrul acesta nu mai impresioneaza pe nimeni; suntem niste suflete moarte. La fel aflam ca multi pensionari vor pierde locuintele din cauza datoriilor. Decizia a fost luata de acelasi tip de autoritati care au prescris iertarea datoriilor de mii de miliarde de lei pentru clientela politica. Dezastrul major e cauzat de datoriile de câteva zeci de milioane ale celor care au o pensie de trei milioane pe luna. Pot trai parvenitii neamului cu un asemenea venit? Dar poti cere intelegere la niste suflete moarte?
Batrânii din aziluri se plâng de foame; sufletele moarte riposteaza ca dintotdeauna s-a furat mâncare din aziluri si spitale. Le doresc o batrânete la un astfel de azil, unde sa fie spalati cu furtunul si unde alimentatia rationala sa-i stimuleze. In 1994, am fost cu o bursa intr-un oras de provincie francez; am ramas socat de inscriptiile care indemnau la liniste deoarece era un cartier de pensionari. Existau cluburi de pensionari, precum si persoane care se ofereau sa tina companie batrânilor ramasi singuri. La noi, niste batrâni in jur de 90 de ani au hotarât sa se casatoreasca pentru a folosi ajutorul social ce se acorda celor care incheie o casatorie pentru viitoarea iminenta inmormântare.
O tânara mama si-a abandonat nou-nascutul intr-un tomberon; ce suflet avea aceasta fata? Unul mort deja.
La mine-n cartier, un cetatean comunitar a vrut sa-ngroape de vii o catea si puii nou-nascuti; suflet mort. Au sarit taximetristii din statie si erau gata sa-l linseze.
La Brasov, muncitorii au iesit in strada. Cele doua mari intreprinderi sunt falimentare. Lucru de asteptat. Dupa demagogicele sloganuri „nu ne vindem tara“ sau „proprietatea privata e un moft“, s-au pus directori români, evident pe criterii politice si nu profesionale. Toti au furat si sunt azi bogati, si degrevati de orice raspundere. Suflete moarte, caci tot muncitorii sunt cei care sufera.
Suflete moarte gasim peste tot in noua oligarhie; impartirea in partide este doar un mijloc de a avea o sansa de a intra in parlament. Sufletele vii se tem sa-si manifeste viabilitatea; nefiind unitare, unul câte unul vor fi anihilate.
