Ca pe vremuri, s-a strigat pe toate strazile „A venit circul!“. Trei elefanti resemnati si apatici au defilat pe strazi, alungând putin monotonia târgului.
Spectacolele de circ mi-au produs totdeauna un sentiment neplacut; de mila amestecata cu revolta. Clovni batrâni, strident boiti, se chinuiesc sa amuze publicul. Animale slabanoage, zavorâte in custi strâmte, sunt constrânse sa faca lucruri pe care n-ar dori sa le faca, obligate de dresori falnici, fie prin forta biciului, fie prin necesitatea de a primi ceva de mâncare. Dar parca viata noastra nu seamana, intr-un fel, cu un imens circ? Nu intâlnesti peste tot clovni decrepiti, fiinte slabanoage condamnate de politicienii dresori sa traiasca asa cum n-ar trebui? Dar sa nu mai aud de politicieni; si sa nu ne mai plângem atâta de ei, ca niste babe cocârjate. Noi i-am ales, noi ii suportam; ne reprezinta fiindca ne seamana. Sa-i purtam sanatosi; cât om mai putea. Dar a fost oare cândva altfel? Sau ar putea fi?
Fiindca am vrut altceva, am cautat prin carti Craiova de altadata. M-am intors la memoriile lui Argetoianu, fresca viu colorata a unui sfârsit de epoca. Nu e o istorie propriu-zisa a Craiovei, ci a locuitorilor ei. „E pacat ca nimeni nu s-a gândit sa schiteze viata sufleteasca a oraselor de provincie românesti inainte de renasterea noastra nationala. Erau mai toate adormite in «somnul cel de moarte» al lui Andrei Muresan si nazuintele straine de preocuparile de ordin material nu se manifestau decât in capitalele traditionale, Bucuresti, Iasi, Craiova“. O face, pentru Craiova, Argetoianu cu mult farmec si cu oarecare duiosie ascunsa intr-un voit sarcasm.
„Asistam la declinul vechii boierimi, bizantina si balcanica, supusa unor ritualuri aparent pline de stralucire, dar gaunoase si lipsite de substanta. Apare noua boierime, scolita la Paris sau Viena, dar care, intoarsa la Craiova, cu greu se poate dezbara de vechile deprinderi. De pilda, marele boier Costica Bengescu, doctor in drept la Paris, ajuns presedinte de Curte, când cineva incerca sa-i dea un ciubuc striga furios «Du-te la dracu!». Când omul iesea descumpanit din birou observa ca pe usa din fata scria «Aici e dracu»“. (Astazi, aceasta inscriptie nu are rost, caci draci sunt peste tot). Lucid, dar sarcastic, obiectiv, dar si rautacios, jurnalul lui Argetoianu merita sa fie citit. El ne introduce intr-o lume care a fost; gasim aici farmecul discret al lucrurilor „care au fost odata“, dar si explicatii pentru incetineala evolutiei noastre istorice.
Am citit apoi „Dansul ursului“, de I.D. Sirbu, subintitulat „Roman pentru copii si bunici“. E o carte pentru cei care mai au un pic de suflet, care mai pot visa si carora le mai plac povestile. (Are Sorescu o poezie, zisa pentru copii, cu o bunicuta care isi tinea ridurile intr-o cutie de chibrituri. Nepotul le-a gasit, si le-a pus pe frunte si a imbatrânit. „Acum bunica-i o copila/Copilului ii plângi de mila/Dintii si-a scos cu clestile /Si nu-i mai plac povestile“.) Cartea lui Sirbu este in mare parte despre Craiova din perioada sfârsitului celui de-al doilea razboi mondial, iar actiunea ei este localizata in Parcul „Romanescu“.
Este o carte inchinata copilariei si naturii. Trei copii, Silvia, Lucian si Roland Redont (fiul Irinei Romanescu si al copilului arhitectului Emile Redont) descopera graiul frunzelor, soaptele noptilor inalte, sub atenta supraveghere a magarului Gary, care stie totul despre toate, ba inca si mai mult. Copiii se imprietenesc cu ursul Buru, inchis in grota din parc. (Il mai tineti minte pe ursul Biju, care i-a urmat lui Buru?) Buru se leaga atât de mult de copii incât, atunci când acestia il duc intr-o noapte intr-o padure indepartata, ca sa-i redea libertatea, el se intoarce in grota din parc.
Cartea lui Sirbu este un roman cu cheie; personajele sunt reale, numai numele lor sunt uneori schimbate. Este un roman plin de gingasie, de dragoste pentru natura, pentru acest pamânt, pentru tot ce este autentic si românesc. Este un roman frumos si trist, ca si doina pe care noaptea domnul Lupas o cânta stelelor, frunzelor, lacului; si pe care, daca ar mai trai, ar putea sa ne-o cânte si noua, astazi: „Rasuna ca un strigat de pe culmi, ca un plânset al muntilor, ca o jale a sufletelor robite si singure. Era domol cântul, plutea ca un vultur peste crestele incremenite, povestea si mângâia, ameninta si ierta. Un asemenea cânt, prelung si jalnic, al unui popor ce nu are noroc, ce nu mai poate scapa de dureri si nadejdi frânte si ucise“.
Multumesc, domnule Gary, ca ne faci sa credem ca viata poate fi si frumoasa, curata, pura. Altfel ne-am indoi. Si de fapt avem suficiente motive.
Obositi de scris, ochii isi cauta putina liniste, privind pe fereastra la ziua aceasta minunat de frumoasa. Dar in dreapta, lânga Polivalenta, zaresc circul.
