Imi aduc aminte, relativ bine, cum arata Bucurestiul ca „mic Paris“. E adevarat, drumurile de la internat la liceu nu ma duceau prea departe de centru, dar, oricum, nu ma surprinde ceea ce vad in documentarele bazate pe imagini din arhiva. Dupa razboi, am locuit, ca student, intr-un fel de mahala a mahalalei, dincolo de celebra bariera „Bacchus“ care era limita cartierului Ferentari. Am, deci, termeni de comparatie pentru a putea spune ca Bucurestiul a platit scump dizgratiile istorice prin care a trecut România in ultimii saizeci de ani. Fostul „mic Paris“ s-a umplut, mai intâi, de blocuri-cazarma, cenusii, urâte si ucigator de uniforme, pe care timpul s-a asternut ca un fel de lepra, din cauza ca nimeni n-a mai avut grija de fatade. Apoi, dupa cutremurul din 1977, lui Ceausescu i-a venit ideea sa refaca Bucurestiul pe gustul lui. Curând, au inceput vestitele demolari care ne-au transformat in martori ai unui veritabil masacru arhitectonic. Buldozerele au sters din memoria orasului strazi intregi, biserici, cladiri istorice, in locul carora au aparut monstruoasa „Casa a poporului“ (sediul parlamentului de azi) si un bulevard care nu reuseste nici acum sa devina un adevarat bulevard.
Am sperat ca sfârsitul dictaturii comuniste va insemna si sfârsitul aventurilor sinistre prin care a fost obligat sa treaca Bucurestiul. Am sperat ca prostul gust si bunul plac vor deveni „trecut“. M-am inselat, insa. M-am inselat grav. Cam prin ‘91, fostul „mic Paris“ a inceput sa fie un „mic Stambul“. Peste tot apareau gherete de bazar. Dupa ce n-a mai semanat cu o „cucoana“ interbelica, trecând la haine de „activista“, cetatea lui Bucur era comparabila cu o prostituata care voia sa-si ascunda ridurile sub farduri tipatoare. Acum, prostul gust nu mai era monopolul lui Ceausescu. Prostul gust se „democratizase“. Bunul plac a urmat aceeasi cale. Asaltul buldozerelor, comandat de reveriile faraonice ale lui Ceausescu, a fost inlocuit cu un „pluralism“ de interese si de abuzuri. Spatiile verzi ale Capitalei au fost sfârtecate pentru a se ridica pe ele vile ale „noilor imbogatiti“, buticuri sau sedii de banci. Nimeni n-a mai tinut cont de vreun „stil“ sau de rigorile urbanistice. Incât, la ora aceasta, Bucurestiul este un soi de vitrina in care sunt expuse toate surprizele neplacute de care am avut parte in ultimii saisprezece ani.
Ultima „surpriza“ – daca se mai poate vorbi de surprize in România actuala – poate fi remarcata de oricine trece pe strada General Berthelot prin dreptul catedralei Sf. Iosif. Mi-a atras atentia un afis mare lipit pe zidurile catedralei (unul din cele mai vechi monumente ale Bucurestiului, datând de mai bine de un secol, mai exact din 1875). Scria pe el: „Ce nu s-a putut pe vremea lui Ceausescu se poate acum!“ Auzisem, ce-i drept, de diverse proteste ale societatii civile. Vazusem in ziare o informatie despre un „lant viu“, alcatuit de credinciosi (nu numai romano-catolici!) care protestau impotriva ridicarii unui „monstru“ imobiliar in imediata apropiere a catedralei; „monstru“ ce ar ameninta cu o catastrofa catedrala, pe lânga faptul ca ar pune-o in situatia bisericilor ascunse intre blocuri pe vremea lui Ceausescu. Aflasem despre demersuri oficiale, insistente, facute de Arhiepiscopia romano-catolica din Bucuresti, in mod direct de monseniorul Ioan Robu, la presedintia României, la guvernul României, la Primaria Generala a Capitalei si, in disperare de cauza, la primaria sectorului I. Demersuri in care se atragea atentia ca nu e normal ca autoritatile statului sa se prefaca a nu vedea ce ilegalitati si masinatii suspecte au comis beneficiarii proiectului „Cathedral Plaza“ (cum se numeste in acte „monstrul“).
Am vrut sa aflu care e rezultatul protestelor si al semnalelor de alarma. Si ce am aflat? Toate autoritatile tac mâlc! Si, intre timp, buldozerele duduie in preajma catedralei. Semnificativ, nu?
