Ca in fiecare an. Pentru noi; pentru mântuirea noastra.
S-ar cuveni in aceasta sâmbata sfânta sa uitam pentru o clipa, macar pentru o clipa, de cele lumesti, de orgolii, de patimi. Si sa constientizam cât de mici, cât de nevolnici suntem. Gânditi-va numai la furia apelor, nedreapta pentru cei saraci si umili, pentru care saptamâna care a trecut a fost cu adevarat o saptamâna a patimilor. Inundatiile care au lovit atât de dureros satele sunt si un semn al neputintei noastre.
Am incercat sa diminuez tristetea acestui Paste prin imagini conservate in amintiri…
Cu multi ani in urma, intr-un mai luminos si linistit, ma aflam la Florenta, fara indoiala cel mai frumos oras din lume. In pauzele congresului la care participam, am incercat sa cunosc orasul. Am intrat intr-o biserica veche, Santa Maria del Carmine, unde am avut revelatia unei opere de arta cu totul remarcabile. Pe un perete, un pictor (mort de tânar din pacate) a zugravit „cu acuarela suferinda“, vorba lui Arghezi, eterna drama a omenirii; izgonirea din rai. Pe chipurile lui Adam si Evei, Masaccio a reusit in chip genial sa materializeze enorma lor durere.
In Domul florentin am vazut grupul statuar „Pieta“, al lui Michelangelo, poate cea mai impresionanta sculptura din câte s-au realizat vreodata. Coborât de pe cruce, Iisus era sustinut de un batrân, care e chiar Michelangelo. Era atâta tristete pe chipul batrânului, ai carui ochi, goliti de priviri, cautau parca undeva departe, dincolo de lume. Si parca ar fi vrut sa spuna: „Acum stiu totul, dar ce folos; e prea târziu“.
Am mai vazut apoi „Prizonierii“ lui Michelangelo. Sculpturile reprezinta fiinte umane; din cauza ca n-au fost terminate, oamenii sunt in partea de jos cufundati in piatra. Ei sunt deci prizonierii pietrei; n-au reusit sa realizeze spiritualitatea absoluta si au ramas partial prizonierii materiei.
Sumând mintal cele trei capodopere, am realizat faptul ca Iisus s-a sacrificat pentru a ne mântui de pacatul originar, dar noi, oamenii, n-am apreciat asa cum se cuvine sacrificiul Lui. Ramânem prizonierii unor pietre atârnate de constiinta noastra: trufia, orgolii, rautate, intoleranta. Ne urâm, desi Iisus ne-a aratat ca Dumnezeu inseamna iubire; unde iubire nu e, nimic nu e. Invocam numele Domnului pentru justificarea intereselor noastre meschine sau ale unor actiuni josnice. Ne credem grozavi, pe când nu suntem decât niste umbre pe pânza vremii.
La noapte, Iisus va invia; dupa care va intra in casele si in sufletele tuturor celor care Il doresc. Inalt si trist, cu ochii adânci ca niste paduri, cu mâini ca niste lujeri de crini, cu urme de cuie si rugina, El ne va spune: „Iata, am venit la voi!“.
Iar noi vom raspunde: „Adevarat ca ai inviat!“.
