Cu aproape un an si jumatate in urma, batea prin politica româneasca un vânt portocaliu. Venea dinspre Kiev, unde aparuse moda, intr-o manifestatie-maraton, similara, cumva, celei din Piata Universitatii de la noi, din ’90. Angajata in lupta electorala cu PSD, Alianta PNL-PD s-a grabit sa importe moda si sa transforme culoarea portocalie intr-un nou mit politic. Zile in sir, i-am vazut pe Traian Basescu si pe Calin Popescu Tariceanu venind la mitingurile din campania electorala imbracati in pufoaice portocalii si dându-si mâna in fata unor multimi care agitau steaguri portocalii, cu speranta ca aceasta e culoarea politica a viitorului.
Dupa un an si jumatate, e aproape un risc sa-ti amintesti de acele zile. Caci, amintindu-ti-le, esti obligat sa admiti un adevar neplacut. Si anume ca iluziile nu rezista mult pe malurile Dâmbovitei. Se ofilesc repede, se uzeaza si se transforma in dezamagiri. Te simti si jenat ca ai fost prea credul, ca te-ai lasat tras pe sfoara.
A fost a treia experienta de acest gen. Prima oara s-a intâmplat in urma cu saisprezece ani. Pe la sfârsitul lui decembrie ’89, când credeam ca in România avusese loc o revolutie, mi se parea ca normalitatea va fi o chestiune de zile. Dar, foarte curând, m-am simtit obligat sa scriu si sa public in „România libera“ un articol care se intitula: „Iluziile au durat numai o luna“. Comentând hotarârea luata de FSN de a se transforma in partid si de a participa la alegeri, conchideam deloc optimist: „Ţineti minte seara de 23 ianuarie 1990. Seara aceasta s-ar putea sa fie inceputul sfârsitului revolutiei române“.
A doua experienta am trait-o dupa alegerile din toamna lui ’96 care l-au dus pe Emil Constantinescu la Cotroceni si au dus Conventia Democratica la Palatul Victoria. Si atunci am sperat. Eram convins ca „schimbarea“ promisa va deveni realitate si ca nu vor mai exista „generatii de sacrificiu“. Din pacate, dupa nu mai mult de o jumatate de an au inceput sa apara semnele esecului.
In decembrie 2004, iluziile s-au inflamat pentru a treia oara. M-am numarat si eu printre cei care au luat in serios fagaduielile lui Traian Basescu, legate de combaterea „sistemului ticalosit“. Ce-i drept, n-am mers cu iluziile atât de departe ca altii, care vorbeau de „o revolutie portocalie“. Experienta ma invatase ca e mai prudent sa fii optimist cu masura.
Nu stiu ce mai reprezinta pentru altii, azi, in România, culoarea portocalie. Pentru mine, ca simbol, nu mai reprezinta nimic. Sau, mai exact, o consider un simbol ipocrit. Intâmplarile (deloc intâmplatoare!) care au declansat scandalul de la CNSAS mi-au aratat nu numai cât de glacial poate fi „razboiul rece“ dintre PNL si PD; cât de putreda e puntea care le leaga. Mi-au aratat ca unii din cei care ne-au promis, contra voturi, „dreptate si adevar“, si anume democratii lui Boc, nu se sfiesc sa faca uz de o ipocrizie atât de vizibila (si indecenta) incât, daca românii mai pun pret pe adevar in politica, ar putea sa fie sinucigasa. Acum s-a vazut clar cine si de ce nu vrea sa fie scoase la lumina dedesubturile toxice din arhivele Securitatii. In plus, s-a vazut cât de grav ne-am inselat cei care ne-am imaginat, inaintea recentelor intâmplari, ca arhivele fostei Securitati si strigoii din ele sunt o problema a trecutului. In mod evident, sunt o problema a prezentului! Fiindca strigoii traiesc. Si nu se afla prin mânastiri sau prin alte locuri retrase unde isi fac rugaciunile. Ocupa functii publice importante. Iau decizii care ne determina destinul, nedumeririle si lehamitea. Si, inca o data, m-am convins ca nu e deloc o ironie, ci un adevar profund serios ceea ce spunea undeva Bernard Shaw: „Democratia e un instrument care ne asigura ca nu vom fi niciodata guvernati mai bine decât meritam“.
