Napoleon zicea ca minciuna „nu e buna“ intrucât „ea insala o singura data“. Daca nu e o ironie, cum inclin sa cred, aceasta afirmatie e cea mai nostima minciuna care s-a spus despre rolul minciunii in politica. As putea da nenumarate exemple de mari mincinosi, intrati in cartile de istorie, care au mintit cu succes de-a lungul intregii lor cariere, reusind chiar sa fie luati in serios. De altfel, daca judecam cum a evoluat semantic cuvântul „demagog“, care insemna, initial, in vocabularul grecilor antici altceva decât azi, „demos“ insemnând „popor“, iar „agagos“ insemnând „care conduce“, as putea risca sa afirm ca politica este „arta de a minti convingator“. Eu, unul, nu cunosc nici un politician – si nu e vorba numai de noi – care sa fi facut cariera exclusiv prin sinceritate. Cine nu accepta minciuna, recomandata apasat de Machiavelli, nu se indreapta spre politica. Se indreapta spre o mânastire. Si nici cine se calugareste nu e ferit, probabil, de unele ipocrizii. E de imaginat, oare, un politician care vine in fata alegatorilor si le spune, cu totala sinceritate, ce vrea sa faca si cum va proceda? Singurul exemplu de care am cunostinta e un erou dintr-o comedie a lui Tudor Musatescu.
Am facut aceste precizari fara nici o intentie malitioasa. Am vrut sa arat ca nu sunt nici naiv, nici orbit de prejudecati când ma refer la politicienii nostri. Imi dau seama ca ei nu sunt o exceptie pe glob. Exprima o profesie in care adevarul joaca alt rol decât in filosofie. Mai direct spus, pretutindeni politicienii mint. Si mint in mai multe feluri. In patru. Mint „prin promisiune“ (in campaniile electorale, indeosebi). Mint „prin omisiune“. Mint „prin diversiune“. Si mint „prin distorsiune“.
Ceea ce le reprosez eu politicienilor nostri e: 1) ca mint prost; 2) ca mint inutil; si 3) ca mint când nu e cazul. De ce era nevoie de tot taraboiul declansat de fosta consiliera de stat Elena Udrea, in legatura cu telefonul dat de primul ministru procurorului general? Ca sa aflam ca d-l Basescu ne-a mintit, in vara, când a negat acest telefon? Ca sa-l vedem pe d-l Tariceanu incurcându-se in minciuni pentru a ne face sa credem ca a vrut doar sa se „informeze“? Ca sa ne mai convingem o data cât de „independent“ e d-l Botos, care a prins glas doar silit de scandal? Practic, nici astazi nu ne-am lamurit cine a mintit si cine a spus adevarul. Presedintele? Primul ministru? Sau procurorul general? Si nici pâna azi nu stim ce-au vorbit intre patru ochi, mai multe ore, Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu când s-au intâlnit pentru a discuta pe marginea tensiunilor aparute intre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria dupa „bomba“ aruncata in politica de controversata doamna Udrea. In buna traditie româneasca, scandalul a fost impins de pe scena in culise. Sau, ca sa folosesc si eu o expresie care face cariera, vad, „s-a pus batista pe tambal“. Dar revin. De ce era nevoie de tot acest bâlci? Nu erau suficiente dovezile ca „portocaliul“ care promitea „schimbarea“ a crapat, iar o parte a Puterii se lupta acum, cu furie, cu cealalta, in timp ce Opozitia sta pe margine si calculeaza ce profit va obtine de pe urma cotonogelilor ce si le administreaza intre ei partizanii lui Basescu si partizanii lui Tariceanu? In plus, exista ceva mai inoportun acum pentru România ca spectacolul dat de minciunile „prin omisiune“, de minciunile „prin diversiune“ si de minciunile „prin distorsiune“ la care asistam, de vreo doua saptamâni? Oficialii europeni de la Bruxelles ne transmit fel de fel de avertismente: ca vor sa vada, macar, câtiva din marii rechini ai coruptiei trimisi in judecata; ca asteapta sa reformam Justitia dincolo de vorbe; ca vor sa dam dovada de seriozitate. Si ce le ofera politicienii nostri? Dovada ca nu le sta gândul la interesele României care ar impune, in acest moment, un minimum de sinceritate politica. Din instinct de conservare, daca nu din alt motiv.
