Nu-mi dau seama de ce judecatorii din Craiova au tinut sa-l puna in libertate pe Miron Cozma tocmai in ziua de 14 iunie, când se implineau cincisprezece ani de la invazia minerilor in Bucuresti. Sa fi fost o simpla intâmplare? O coincidenta, fara o semnificatie speciala? Sau ziua – cum pretind unele voci – a fost aleasa deliberat? Si, daca a fost aleasa deliberat, cine a ales-o? Cum nu pot sa dau un raspuns, ma multumesc sa reiau o declaratie a premierului Tariceanu, cu care, iata, sunt si eu o data de acord: „Am impresia ca ceva e in neregula in România“.
Si in privinta temeiului juridic pe care se sprijina decizia instantei craiovene parerile sunt impartite. Unii o considera corecta, in virtutea principiului ca un inculpat nu poate fi arestat de doua ori pentru aceeasi vina. Asociatia victimelor mineriadelor o contesta. Si nu numai cu argumente de ordin etic.
Dar, dincolo de controverse, ar fi de observat câteva lucruri.
1. Daca Ion Iliescu n-ar fi facut prostia de a-l gratia pe Miron Cozma in ultimele zile ale mandatului, pentru ca, apoi, speriat de reactiile opiniei publice, sa revoce decretul, capul mineriadelor s-ar afla si acum in puscarie. Pentru a-i „multumi“, Miron Cozma da cu bâta in cel care l-a gratiat si se agata de fustele d-nei Monica Macovei. Explicatia e, desigur, simpla. Miron Cozma isi va fi zis ca, lovind in Iliescu, ii va face placere lui Basescu si ca, având, inca, grave probleme cu Justitia, e bine sa se gudure pe lânga ministrul Justitiei. Logic. Dar explicatia nu face mai putin scârbos gestul.
2. E de remarcat, apoi, ca anii de puscarie nu l-au invatat pe Miron Cozma decât sa devina mai serpuitor. Când incerca sa rastoarne ordinea de stat, avea o grosolanie lineara. Se comporta ca un terorist care-si poate permite orice: sa dea jos guverne sau sa faca din Valea Jiului un fief al lui unde legile erau facultative. Acum, si-a reluat rolul de demagog teatral si ridicol, dar ar vrea sa para „vechi luptator anticomunist“ si chiar animat de sentimente bune fata de „golanii“ stâlciti in bataie de mineri in Piata Universitatii. Mâine, poimâine, am putea avea surpriza sa-l auzim zicând ca el a vrut sa serveasca… democratia.
3. Liderul sindical de-acum din Valea Jiului a spus (poate, pentru a sugera ca Miron Cozma tine de trecut) ca personajul „ramâne un mit al minerilor“. Dupa care a adaugat doua fraze aiuritoare: „Nu Miron Cozma a facut acele mineriade. El a fost adus la Bucuresti, probabil, de dragostea de afirmare si de entuziasmul anilor ’90“. Bizantina sau nu, declaratia e stupefianta si te pune pe gânduri. E cu putinta asa ceva in România anului 2005, intr-o Românie care aspira sa intre peste doi ani in Uniunea Europeana? Cine l-a vazut la televizor pe Miron Cozma delirând la iesirea din puscarie s-a putut lamuri – daca nu era convins dinainte – ca acest individ e mitoman, un caz care ii poate interesa pe psihiatrii dornici sa studieze formele megalomaniei. Cum sa fie socotit un „mit“ cineva care e responsabil de resentimentele fata de mineri? Si ce „dragoste de afirmare“, ce „entuziasm“ sunt de gasit intr-un cosmar, care ne-a stigmatizat in ochii strainilor?
4. Grav, foarte grav, pentru mine ca român, nu e atât faptul ca Miron Cozma are frisoane paranoice. Grav, foarte grav, e ca el a putut juca un rol nefast in istoria post-decembrista, ca a gasit simpatizanti, oameni care l-au urmat, si guvernanti care au incercat sa-i intre pe sub piele pentru a-l „imblânzi“. Probabil, Miron Cozma nu minte când se lauda ca guvernul Vacaroiu s-a deplasat in Valea Jiului pentru a-i intra in voie. Grav, foarte grav, e ca el poate stârni si azi curiozitate, ca mai poate avea adepti. Recitalurile date de el pâna acum (mai exact, delirurile) sunt tot ce mai lipsea, as zice, pentru a nu mai sti daca traim in prezent sau in trecut.
