Semnarea tratatului de aderare ieri, 25 aprilie, schimba fata lucrurilor. Este ca o nastere grea. Au aparut complicatii pe parcurs. Si nici de acum nu vad o perioada prea linistita. Travaliul nu a incetat. Am inceput sa deosebim din demagogia politicianista tot felul de chestiuni care ingrijoreaza. E de asteptat ca numarul euroscepticilor sa creasca, o data ce incepem sa aflam costurile. Sint segmente mari in societatea româneasca sortite disparitiei. Confruntarea cu standardele europene nu va fi chiar o distractie pentru o populatie tinuta departe de miezul chestiunii. Acest zid, care s-a instalat din anii ’90, a fost o manevra politica menita sa intirzie integrarea lumii românesti in Europa. Asta a mentinut nepermis de mult dominatia oligarhiei peste o lume saracita, exploatata de vechile structuri ale Securitatii, de imbogatitii peste noapte, de baronii locali, de te miri cine. Procedurile democratice, transparenta, concurenta, deschiderea spre Occident ar fi silit toate capusele postrevolutionare sa piarda multe dintre beneficiile pozitiilor lor strategice. Ii vedem, de exemplu, acum in Senat pe unii dintre ei, refuzind controlul averilor facute de demnitari.
România a fost tinuta in loc de o clasa politica inhaitata cu nerusinare cu lumea interlopa si subterana, in complicitate cu marii corupti, cu retelele mafiote. Reteta a cerut si un ambalaj politic pseudodemocratic pentru a aduna voturi. Asta a fost o corvoada de care politicienii nu au reusit sa scape dupa decembrie 1989. Aparentele trebuia salvate. O bruma de legitimitate era necesara pentru a jefui nestingherit tara. Cazutul in dizgratie Iliescu incarneaza aceasta epoca. Sistemul pus pe roate in 1990 a furnizat voturi prin nationalism, postcomunism, populism. Ca am ajuns mai tirziu in gara Luxemburg nu e un secret. Puteam fi aici acum doi ani. Toata perioada Iliescu&Constantinescu a fost un lung exercitiu de aminare. Nimeni nu a indraznit, nu a vrut sa ia taurul de coarne, ca sa deschida agenda care trebuia. Camarilele, anturajele au preferat sa profite de dificultatile României pentru a trage „foloase necuvenite“. Ar fi avut numai de pierdut daca ar fi deschis portile. A tine România in ignoranta a fost politica acestor grupuri politice. Fie interesate, fie incapabile, fie corupte, fie ahtiate de putere, fie pur si simplu, idioate. Adesea si una, si alta.
Totusi, am ajuns, cum-necum, la finis. Dupa mineriade, dupa generalizarea saraciei, dupa multiple afaceri groase de coruptie, devenite un sistem politico-economic, tratatul s-a semnat. Europa a decis ca e mai bine sa fim inauntru decit in afara. Granita de est a continentului se tine mai bine pe Prut si Marea Neagra decit undeva pe la Budapesta. Bruxelles vrea neaparat sa fim membra a Uniunii Europene si pentru ca doreste o piata mare care sa sustina dezvoltarea economica, si, mai ales, capabila sa tina piept Chinei si SUA in acest secol. A fost o decizie politica, una care nu prea are de-a face cu ce se intimpla in România. In mod real. De unde ideea curioasa a clauzei de salvgardare, menita sa inchida gura celor reticenti la integrarea României in UE. Vocile acestea nu lipsesc si au argumente puternice. Mai ales cind invoca Justitia, coruptia endemica, afacerile interne, administratia locala. E tot atit de adevarat ca România va reusi sa combata si sa rezolve aceste lucruri numai daca este in interiorul Europei. Raminind in afara, nu are nici o sansa. Si tot atit de adevarat este ca, daca România este in afara, si ramine un focar de coruptie, de infractionalitate transfrontaliera, de export de forta de munca ieftina, UE e mai amenintata. Cu fiara inauntru, ea poate fi imblinzita. Sint asadar mai mari avantaje daca România este integrata, decit daca ramine pe dinafara. Asa ca oooooof, am scapat. Chiar daca o ruda saraca, sintem membri UE. E o zi mare.
