Patru jurnalisti de frunte ai cotidianului Adevarul isi dau demisia din functii, ca urmare a faptului ca actionarul majoritar, mostenitorul unuia dintre fondatorii ziarului, ii demite din Consiliul de Administratie. Norocul lui Adrian Nastase este ca acest eveniment se intimpla in martie 2005. Daca s-ar fi intimplat in noiembrie 2004, a doua zi toata presa ar fi vuit despre ingerintele politicului in mass-media, despre coruptul PSD care saboteaza presa independenta, despre faptul ca Adrian Nastase a vinat cu unul din finii cuscrului sefului de la difuzare sau despre cheltuirea irationala a banilor publici pe campanii de presa irelevante.
Norocul unuia este ghinionul altora. Ghinionul unei intregi industrii, respectiv mass-media.
Presa scrisa a fost primul semn al libertatii. Daca imi aduc bine aminte, prima foaie independenta a aparut chiar in seara zilei de 22 decembrie 1989, iar in urmatoarele saptamini am vazut cu totii o adevarata explozie a presei independente si particulare. Sute de titluri noi au inundat piata infometata a presei scrise românesti, toate infiintate fara planuri de afacere, calcule economice, studii de piata, planuri de marketing si cu mult inainte ca orice agentie de publicitate sa se fi format in România. Explozia ziarelor independente a creat o enorma presiune asupra tipografiilor de stat (putine si echipate ca in vremea lui Petru Groza) si asupra furnizorilor de hirtie de ziar (vreo trei-patru in România anului 1990). Gentile postasilor, care in decembrie 1989 aveau doua-trei kilograme cu geanta cu tot, au devenit brusc neincapatoare. Presiunea ziaristilor asupra tipografiilor a creat primele fenomene de piata neagra in România, determinate de faptul ca oferta era mica, iar cererea era mare, tarifele de tiparire fiind inca stabilite centralizat. Coruptia a aparut si la celebrul Rodipet, unde in anii de inceput ai democratiei românesti s-au facut averi din ciubucul perceput fiecarui patron de publicatie care dorea sa fie difuzat.
Treptat insa au inceput sa apara semnele pietei adevarate, au venit modele de publicatii din strainatate, s-au format companiile de publicitate care au cerut auditarea tirajelor si masurarea audientelor pe baze profesioniste. Cercetarea de mass-media a evoluat, ajungind in anii 2001-2002 la standarde europene. Publicatiile s-au asezat pe segmente din ce in ce mai specializate, iar patronatele au inceput sa judece in termeni de economie de piata dezvoltata.
In mai putin de zece ani, mass-media din România au devenit nu numai o piata, ci si o putere in stat. Ca putere in stat este in mare masura numai sub controlul cititorilor si cumparatorilor. Cind cititorii cred intr-o publicatie o sprijina prin achizitie si lectura. Cind gradul de incredere scade, o parasesc. Puterea mass-media din România este atit de evidenta si percutanta ca multi oameni cu bani au inceput sa se gindeasca la crearea unor trusturi de presa. Asa a aparut acest fenomen, care este probabil cea mai mare amenintare la adresa democratiei din România, respectiv proprietatea incrucisata. Un om de afaceri are un trust de presa si pe baza influentei trustului devine om politic, astfel incit poate sa-si protejeze firmele, care, minune, au mai intotdeauna o tona de arierate la stat. Un jurnalist are succes cu titlurile sale si devine santajist, cerind bani sau proprietati de la oameni politici si oameni de afaceri in schimbul „protectiei“ asigurate de ziaristii care muncesc din greu in redactiile sale. Un om politic incepe sa achizitioneze titluri de presa cu bani furati din bugetele publice si-si asigura astfel o iluzorie imunitate in fata unor politisti, procurori si judecatori, ei insisi cu destule bube in cap ca sa se sperie de o scurta notita strecurata in pagina a treia a unui ziar de mina a doua.
Iar in centrul acestor interese stau ziaristi de talent, directori de constiinta, oameni care nu vor decit sa-si faca meseria, nevoiti sa migreze de la un titlu la altul in cautarea unei cai oneste de a-si face meseria.
Asa a fost si in Occident in anii 1970. Solutia multor jurnalisti a fost sa-si intareasca sindicatele si sa creeze trusturi de presa care sint proprietatea exclusiva a celor care fac ziarele. Asa este „The Guardian“ in Anglia. Asa este „Liberation“ in Franta. Asa este „Il Independente“ in Italia. Ziarele produse „in regie proprie“ nu i-au imbogatit pe jurnalisti, dar au schimbat fata presei occidentale si au introdus noi standarde de calitate in lumea cuvintului tiparit. Catre aceasta etapa ne indreptam si noi.
