Nostalgia dupa idealismul CPUN

20 aprilie 2004. Palatul Patriarhiei din Bucuresti, fost Palat al Camerei Deputatilor, fost Palat al Marii Adunari Nationale, fost Palat al Camerei. Istoria coboara si ridica nu numai oamenii, ci si cladirile. Simti in nari un discret miros de tamiie. Citeva scaune de la loji si din fundul salii sint rupte. Se vede ca Biserica, actuala proprietara a cladirii, considera reparatiile prea pamintesti pentru misiunea sa sfinta. Pe peretele din fund, acolo unde veghea crucea propusa de regretatul Ioan Alexandru, se intinde un soi de fresca religioasa. In acest decor aparte, stingher pentru noi, pacatosii, ia loc la tribuna fostul ateu Ion Iliescu. Bate cu stiloul in microfon. Cei din sala tresar incintati. E gestul prin care, in urma cu 14 ani, acelasi Ion Iliescu, mai tinar, mai putin presedinte, deoarece se afla in fruntea unui Parlament de strinsura, si nu in fruntea ditamai tarii admise in NATO si in drum spre Uniunea Europeana, dadea semnalul ca a inceput o noua sedinta a Consiliului Provizoriu de Unitate Nationala. Cind spun „cei din sala“, ma refer la fostii membri ai CPUN, convocati printr-o invitatie zglobie la aniversarea a 14 ani de la crearea Parlamentului de 100 de zile. Nu ma refer, desigur, si la jurnalistele prezente, niste fatuce imbracate ieftin, cu aerul unor fiinte care sufera de foame si de frig. Cind aici, in Dealul Mitropoliei, Ion Iliescu se detasa in ochii romanilor drept singurul om cu capul pe umeri, intre cei aproape 300 de insi culesi de pe toate drumurile, jurnalistele cu pricina se luptau din greu cu zorii pubertatii. De unde sa stie ele ce a insemnat CPUN in vremurile tulburi, pe muchie de cutit, ale crincenei batalii pentru putere din ianuarie-februarie 1990? Si cum printre ele rasare, ca o camila dintre dunele de nisip ale Saharei, o gazetarita mai coapta, intrata in anticomunism si ramasa acolo de 14 ani, fatucele ii vor copia la iuteala parerea: e o chestie a nostalgicului comunist Ion Iliescu.

Asa se va scrie a doua zi in toate ziarele bucurestene, de la stinga la dreapta tarabelor de difuzare a presei. Si totusi, momentul din 20 aprilie 2004 merita mai mult decit un cliseu ieftin de presa obosita sa mai faca eforturi intelectuale. Am remarcat astfel imensa placere cu care Ion Iliescu se intoarce la acest moment al destinului sau. Explicabil. CPUN e perioada sa de glorie. Activist vechi, posesor al unei vaste experiente de sedinte din care plecai sau ca secretar al Comitetului Central sau ca detinut, actualului presedinte i-a fost floare la ureche sa conduca reuniuni in care cei mai multi dintre participanti nu stiau nici sa vorbeasca la microfon, confundindu-l cu ceva pornografic. Astfel s-a format imaginea unui Ion Iliescu – om normal intr-o lume politica de zarghiti, imagine care mai dainuieste si azi.

Semnificativa mi s-a parut si o alta trasatura a reuniunii din Dealul Patriarhiei. Toti vorbitorii (cu exceptia lui Ion Iliescu si Ioan Mircea Pascu, apartinind puterii) si-au exprimat dezamagirea fata de ceea ce a ajuns azi Romania. Si-a spus cuvintul nostalgia tipica virstei din care te intorci spre tinerete ca spre o perioada de aur? Nu cred. Cred mai degraba ca vorbitorii, multi dintre ei oameni ajunsi, au exprimat un adevar. Prestatia majoritatii membrilor CPUN a stat sub semnul hazliului. Dar nu numai pentru ca erau personaje pitoresti, venite in politica direct de pe maidan, ci si pentru ca se defineau printr-o sinceritate enorma. Nu se descoperise inca discursul viclean, ascunzind interese meschine, prefacatoria numita preocupare pentru imagine. Prin raportare la politica devenita azi profesionista, fostii membri ai CPUN au toate motivele sa fie nostalgici. Mai ales c-au vazut, alaturi de ceilalti romani, pina unde poate merge utilizarea politicii pentru a te capatui.

Astfel, criticile aduse prezentului la aniversarea CPUN ar trebui sa ne puna pe ginduri. Daca niste oameni pricopsiti, totusi, au nostalgia idealismului in politica autohtona, care vor fi proportiile acestei nostalgii in rindurile celor multi si amariti, definiti de analisti drept perdantii tranzitiei?!