Ceva despre „masura“

In general, cred ca suntem victimele unei prejudecati – pe care am mostenit-o de la grecii antici – in ce priveste „masura“. Eu, unul, cred ca un destin nu se va implini, la limita de sus a posibilitatilor sale, prin „masura“, ci, dimpotriva, prin „lipsa de masura“. A crede „fara masura“ in ceva, a indrazni „fara masura“, a iubi „fara masura“ nu inseamna a miza pe excese, ci a nu rata nimic – sau a rata cat mai putin – din sansele pe care le ai. Intr-un domeniu, insa, „masura“ se impune, e chiar obligatorie, si anume in politica. Dintr-un motiv foarte simplu, de altfel. „Lipsa de masura“ e ceva ce te angajeaza doar pe tine, ca individ. Cand ii angajeaza si pe altii, cum e cazul in politica, devine altceva. Aventura. Lipsa de responsabilitate, de decenta si, bineinteles, lipsa de respect.

Sa trec la exemple. In politica, se minte, o stim toti. Machiavelli a introdus minciuna, chiar oficial, printre armele politice, alaturi de otrava sau ipocrizie. Si nu suntem deloc originali nici in ce priveste „modernizarea“ tehnica a minciunii. La „case“ mult mai reputate decat cea a politicii de pe malurile Dambovitei, televiziunea, radioul si, mai nou, Internetul au fost copios folosite pentru a face minciuna sa para adevar. E suficient sa ne amintim rolul jucat de CNN in povestea cu armele de distrugere in masa folosita pentru a justifica razboiul din Irak. Si ar fi o naivitate sa le cerem politicienilor sa nu minta. Sinceritatea si politica sunt, oarecum, incompatibile. Peste tot se minte si, inca, in mai multe feluri: prin promisiune, prin omisiune, prin distorsiune sau prin diversiune. Ceea ce le putem cere politicienilor e sa minta cu „masura“. Sa nu ne arate prea evident ca ne considera o turma usor de manipulat.

Or, ma tem ca guvernantii nostri nu prea au masura cand mint. Tot ce s-a intamplat in lunile din urma, cand problema Romaniei a devenit acuta la Bruxelles, ne-a aratat cu prisosinta ca ocupantii unor fotolii oficiale sunt in stare sa transforme si „negrul“ in „alb“ daca intra in panica. Si fara sa se teama ca se vor face de ras, eventual, deoarece TVR si Radioul public, principalele megafoane ale Puterii, nu detin monopolul informatiilor. Corespondenta care a relatat de la Bruxelles, pentru TVR, discutiile despre Romania din parlamentul european ne-a comunicat numai parerile deputatilor socialisti, motivati ideologic sa indulceasca avertismentele din raportul baronesei Nicholson, dar n-a suflat o vorba despre ce-au zis deputatii „populari“, majoritari, si despre ce-a zis comisarul Verheugen, in legatura cu coruptia de la noi; ca asteapta sa-i vada dupa gratii si pe „pestii cei mari“. Oficiali de prim rang au folosit si ei reteta omisiunilor si distorsiunilor. Unii lideri din PSD au mers pana la a ne explica, relaxati, ca zilele negre de la Bruxelles, in care sansele noastre de integrare pareau serios zdruncinate, au fost „un succes“.

De ce era nevoie de aceasta lipsa de masura in minciuni? Nu si-au dat seama, oare, cei care distorsionau adevarul sau il acopereau cu minciuni trandafirii ca nu detin controlul absolut al presei? Ca exista, daca nu televiziuni, macar ziare care tin sa spuna ca „albul“ e „alb“ si ca „negrul“ e „negru“? Caut o explicatie si n-o gasesc. In timpul regimului comunist, putea functiona iluzia ca realitatea despre care nu se vorbeste nu exista (desi Securitatea n-a reusit sa inchida gura „Europei libere“), dar acum o asemenea iluzie e, pur si simplu, ridicola. Sa se bazeze oare guvernul si PSD pe faptul ca la sate nu patrunde decat TVR? Sau sa creada ca starea de lehamite, endemica azi, nu-i mai lasa pe oameni sa fie prea atenti, se multumesc cu ceea ce li se spune oficial? Singura explicatie pe care am gasit-o, cat de cat, plauzibila a fost aceea ca obsesia electorala e atat de mare incat ii impinge pe politicienii nostri sa faca orice „fara masura“. Inclusiv cand e vorba sa minta. Teama ca, astfel, ne vor arata ce „respect“ au pentru democratie a trecut, se pare, pe un plan secundar.