Despre sensibilitatea la critica

Pe masura ce inaintez in virsta, ma uit la ce fac colegii mei de generatie. Pe ale mele le stiu, multe vrute si putine facute. De aceea pastrez o anumita umilinta fata de oameni si de lucruri. Dar am colegi de generatie carora inaintarea in virsta li se asociaza cu pretentia de a fi respectati. Numai pentru ca ai din ce in ce mai mult par alb sau din ce in ce mai putin par pe crestet te-ai vrea mai respectat, mai ascultat, mai indiscutabil. Ar trebui ca toti sa te admire ca stii, ca ai facut, ca ai dres. Nu prea este asa. Fiecare generatie vine cu idei noi si adeseori i se pare ca maturii sint din alt film. Imi aduc aminte uluirea unui coleg mai in virsta (nu avea decit 50 de ani pe atunci), cind eu, tinar sociolog de 24 de ani, fara armata facuta, i-am spus deschis ca habar n-aveam cine erau Ana Pauker si Vasile Luca. Nu trecusera decit cincisprezece ani de cind acesti oameni terorizasera o tara intreaga, dar eu nu auzisem de ei. De unde sa fi auzit? In cartile de scoala nu scria de ei, la cursuri nu erau pomeniti, in ziare nu se le gaseai numele, pe vremea aceea eu nu ascultam Europa Libera (nici nu cred ca am auzit de acest post pina la 20 de ani). Ceea ce fusese o parte considerabila din propria lui viata era complet strain pentru mine. Si mai rau: era complet neinteresant pentru unul care voia sa-si faca meseria fara fantomele trecutului.

Putini din jurul meu imbatrinesc si nu doresc sa primeasca laurii unei recunoasteri neconditionate. Unul dintre acestia este Octavian Paler, cu care nu-mi aduc aminte sa fi fost vreodata de acord, dar care si-a cistigat dreptul de a-si spune cuvintul fara nici o opreliste. Nu l-am auzit vreodata pe Paler spunind „trebuie sa ma crezi, eu stiu cum sta treaba, am mai multa experienta decit tine“. Nici nu vreau sa-l aud spunind asa ceva, cersindu-si aprobarea celor din jur doar pentru faptul ca este dintr-o alta generatie. Orice discutie cu el este o bucurie, pentru ca omul accepta critica si-si revendica numai dreptul de a-si spune cuvintul. Bun, prost, corect, incorect, la moda sau demodat, el vrea sa-si afirme identitatea. Nu vrea sa fie respectat pentru ce a trait, ci pentru ce face acum. Si, poate, pentru ce va face in viitor. Si Mircea Dinescu – caruia ii pastrez respect vesnic pentru bunul-simt indestructibil – este la fel, numai ca Dinescu nu a trecut inca dincolo de dorinta de a face placere cu orice pret semenilor sai.

Politicianul roman se comporta ca un bosorog atemporal, venit din vremuri de mult apuse si care vrea sa fie respectat, crezut si admirat numai pentru faptul ca a trait mult si a ajuns la virf. Baroneasa Nicholson ii spune ca ne vindem copiii si nu ne ocupam de ei intr-un mod demn. Politicianul roman o invita sa traiasca in Romania cu 100 de dolari pe luna. George Soros spune ca a crescut coruptia in Romania si ca libertatea presei este amenintata. Politicianul roman iese din cotlonul sau, imbracat ca scos din cutie, si da replica: am fost acceptati de NATO si Uniunea Europeana, am adus americanii la Constanta. Ambasadorul american spune ca nu pricepe de ce medicamentele sint mai scumpe in Romania decit in America, politicianul roman – ascuns dupa foile pe care le da cite unui purtator de cuvint – se rasteste la el, care medicamente, care scumpete, care America? Noi, care v-am sprijinit, n-avem dreptul la putin respect si multa intelegere? Ce, voi nu aveti coruptie? Vine un om de afaceri si spune ca investitorii mult asteptati nu vin pentru ca taxele sint mari si conditiile sint proaste, iar politicianul roman, care a luptat pe baricadele revolutiei agrare, revolutiei tehnico-stiintifice, revolutiei din decembrie, miriie ca adica taxele sint mari pentru ca asa vrea FMI, iar conditiile sint proaste pentru ca asa a fost fatalitatea istoriei. Spun oficialii ca avem o problema cu dosarele securistilor, politicianul roman ii invita la masa pe oficiali si ii indeamna sa guste din tuica de Pitesti si brinza de burduf, adevarata, nu facaturi cu chimicale. Poate uita. Ca viata e grea.

Vezi oameni tineri, de treizeci si ceva de ani, care, o data ajunsi la virful temporar al puterii politice, imbraca o haina batrinicioasa, de parca ar primi-o o data cu investitura. Ca un fel de uniforma de grad. Oameni interesanti, culti, curiosi, moderni in gindire sint numiti in functii si deodata imbatrinesc cu treizeci de ani, cersesc apreciere si respect, vor sa fie scutiti de critici si de admonestari. Se umfla in pene de parca masina la scara, sepepistul, secretara si cele trei mobile le-ar ridica un piedestal de glorie vesnica. Sau un gard protector. Nu sint decit oameni din alt film, depasiti de vreme. Si fara viitor.